Category Archives: dezvoltare

Perioada „vreau să văd”

Nici bine nu m-am obișnuit cu perioada aia cu multe „nu”-uri, că a început o altă perioadă, pozitivă de data asta: „vreau să văd„. De fapt nu ştiu cât e de pozitivă pentru noi :). Bineînțeles că în varianta lui Edy asta sună: „vlei să vezi, pentru că el încă vorbește la persoana a treia despre sine. Continue reading

Dreptaci sau stângaci? 

Edy are 2 ani și noi nu știm încă dacă e dreptaci sau stângaci. Mănâncă, scrie cu ambele mâini. Am citit mult despre asta și se pare că nu e o problemă, majoritatea copiilor se nasc ambidecştri (folosesc ambele mâini în aceeași măsură) şi abia între 2 şi 3 ani îți poți da seama dacă preferă să facă activitățile cu o anumită mână. Totuși, unii copii își folosesc ambele mâini chiar şi până la vârsta de 5-6 ani. Continue reading

Zi cu emoții. Mâine Edy împlinește 2 ani

emotiidemamica-doi-ani-aniversare

Mă fascinează modul în care evoluează Eduard. Mâine împlinește 2 ani. Nu am petrecut niciodată timp cu un alt copil să văd ce lucruri face de la zi la zi, însă văzând cum a decurs la noi, sunt de-a dreptul uimită de natura umană şi de modul perfect în care se desfășoară lucrurile. Edy construiește turnuri din lego, unele de o singură culoare, unele înalte, spune poezii, știe la ce folosesc lucrurile din casă, face niște asocieri care mă lasă mută de uimire.. nici nu știu când au trecut doi ani. Continue reading

Un an şi 11 luni

Un-an-si-11-luni-copil-dezvoltare

Pe 11 august Edy a împlinit un an şi 11 luni de când a văzut lumina naturală pentru prima dată. Mai are un pas până la vârsta de 2 ani şi deja se văd diferențele în ce privește dezvoltarea. Continue reading

Un an şi 10 luni

Dezvoltare-jocuri-un-an-si-10-luni-22-luniAstăzi Eduard împlinește un an și 10 luni. M-am obișnuit să îi spun mai mult așa decât Edy. Își știe numele întreg şi poate spune cum îl cheamă şi nu vreau să îi dau impresia că e copil mic până la majorat. Am hotărât să nu exagerez cu nume de alint pentru că m-aş obișnui prea tare. Continue reading

Frica de alți copii

Când era mic, lui Edy îi era frică de multe lucruri. V-am și scris la un moment dat despre asta în articolul frica de necunoscut a bebelușilor. De când îl știu s-a obișnuit greu cu orice lucru nou. Când primea o jucărie se uita întâi sceptic, nu punea mâna până nu vedea că pun eu.

Nici la tăierea moțului nu a ales obiectele ușor. Ridicase mâinile și nici gând să se apropie de tavă. Nu accepta luat în brațe de altcineva în afară de noi. Până și cu bunicii s-a obișnuit greu. Dacă pe stradă voia să îl ia cineva de mână nici vorbă să accepte. De animale nu se atingea decât cu un deget așa rapid şi asta abia după o vreme.

De când a început să meargă, am tot fost pe la spații de joacă. Au tras câțiva copii de el, ba să îi ia jucăria, ba de drag. Ajunsese să îi fie frică şi de copiii care veneau spre el. A trecut așa o vreme şi la un moment dat începuse să se joace iar în preajma lor. Mă bucuram că găsise o fetiță în parc, au stat vreo 20 de minute și s-au jucat. Însă m-am bucurat puțin, că fata i-a tras din mână balonul. El nu vroia să îl dea, a căzut și am luat-o de la capăt cu frica de alți copii.

Știu că sunt mulți părinți în aceeași situație însă nicăieri nu am găsit ceva concret despre asta, cum au decurs lucrurile sau sfaturi pertinente. De aceea am hotărât să vă spun experiența noastră, poate vă va ajuta într-o anumită măsură sau vă va încuraja să rămâneți pe poziții.

Am avut parte de sfaturi multe, de întrebări pe ocolite, de cuvinte urâte și a trebuit să strâng din dinti și să fiu răbdătoare. Altfel e greu să treci peste.

Când auzi lucruri de genul: „al meu e mult mai mic dar uite că e mult mai sociabil„, „dacă al meu ar fi aşa aş crede că e bolnav sau are o problemă„, „ar trebui să îl duci în locuri cu mulți copii să mai tragă de el, să îl mai lovească, să se învețe” și multe altele, îți vine să o iei la fugă şi să urli în gura mare „lăsați-mă în pace!„.

Așa am simțit și eu şi veneam acasă cu gândul că greșesc, că Edy stă mult cu mine, că ar trebui să fac altceva, că poate..poate şi iar poate..

Cei din jur nu înțeleg că nu toți copiii sunt la fel. Ei ştiu din auzite sau cum au văzut la al lor, nu înțeleg că pot fi şi altfel de copii şi judecă. Eu știam în sinea mea că totul ține de timp, că dacă am răbdare totul va fi bine.. dar apoi venea cineva cu părerea şi mă dădea iar peste cap.

Edy e un copil foarte inteligent și întotdeauna am considerat că a dezvoltat o altă parte a creierului mai mult şi a lăsat partea cu socializarea pentru mai târziu. Cu ideea asta am reușit să trec peste gândurile urâte şi să fac în continuare ce făceam și până acum: să accept că așa se dezvoltă el.

De fapt asta e soluția în cazul oricărei frici. Să lași copilul să decidă când vrea să o înfrunte. Nu i-am zis niciodată „hai, că nu te doare unde te-ai lovit”, „nu te teme de cățel” sau „trebuie să te joci cu copiii”. Am fost lângă el, am ținut cu el chiar şi când cineva vroia să îmi arate că știe să crească copii (dacă Edy nu a vrut în brațe la cineva, nu l-am chinuit doar în ideea să se obișnuiască).

Pur şi simplu am luptat contra vântului ca el să fie în regulă. Nu l-am lăsat cu nimeni împotriva voinței lui, i-am satisfăcut nevoile, i-am dat încredere la fiecare pas.

Se pare că în final am reușit. Edy are acum un an și aproape 10 luni şi socializează bine cu alți copii. A lăsat copii să îl atingă fără să se supere, a râs cu ei, s-a jucat cu mingea, a dat jucării.

Întotdeauna l-am luat cu noi. La magazin, la țară, la restaurant, în vizită, l-am plimbat peste tot, a văzut zilnic ceva nou. Dacă i-au plăcut trenurile, am fost la gară să îi arătăm ce şi cum. La fel cu tramvaiul. I-au plăcut mingile, ne-am uitat pe terenul de fotbal. I-am explicat orice, inclusiv cum se folosește ruleta, mașina de spălat sau ce i se părea lui interesant. Nu l-am ținut niciodată doar în casă şi nu cred că a văzut la noi vreo sfială.. aşa a fost el. Acum mi se pare că totul se schimbă, că altfel discută cu străinii, altfel se comportă, altfel râde. Simt că răbdarea de până acum dă roade.

Azi ne-am întâlnit la plimbare cu un băiețel cu care se mai jucase cu o zi înainte cu mingea. Băiețelul era mai mic, un an şi 4 luni şi astăzi nu îl băga pe Edy în seamă. Se juca singur şi era foarte încântat de asta, însă mama lui ar fi vrut să îl facă să se joace cu Edy. La un moment dat i-a şi zis „singuraticule”. I-am zis că așa a fost şi la noi, să nu își facă griji. Sper să fi înțeles.. altfel e greu să vezi cum reacționează alți copii, să crezi că al tău are o problemă. Știu cum e, de asta vă scriu.

Da, copiilor poate să le fie frică de alți copii. Mulți părinți se simt jenați de lucrul ăsta, trag de copii văzând că alții sunt diferiți, se gândesc că atunci când va fi adult al lor nu va ști să fie sociabil. Cred că lăsându-i posibilitatea de a alege, de a se dezvolta fără a fi obligat să fie în vreun fel, dacă i se va explica orice şi nu va fi certat, va avea șansa să fie un copil  şi un adult extraordinar.

Nu cereți de la copil mai mult decât poate el oferi. Sprijiniți-l, încurajați-l şi lăsați natura să își facă treaba!

Pe curând!
Foto minnieland.wordpress.com

Un an și 9 luni

sfaturi-parenting-mama-si-baietel-se-joaca-pe-covor_zpsm8ocwcvaTimpul nu trece mai repede sau mai încet, dar noi ne afundăm în multe activități şi avem impresia că unele zile au trecut fără să știm. Așa simt și eu acum și aș vrea uneori să opresc timpul. Eduard are un an şi 9 luni. E minunat la vârsta asta şi minunată relația noastră cu el, cred că de asta aş vrea să oprim puțin timpul, să ne putem bucura mai mult. Continue reading