Tag Archives: sfaturi

Ești părinte? Cum faci să scapi de „ce zice lumea”?

„Gura lumii” nu o poți închide. Mergi pe stradă şi se găsește cineva să îți eticheteze copilul, să te facă să te simți prost, să îți spună că nu ai făcut nu ştiu ce, să te arate cu degetul. Şi printre prieteni şi rude se găsește cineva să dea sfaturi proaste şi să îți arate cum trebuie să fii mamă. Unii dintre noi încep să fie într-un anumit fel doar ca să scape de „ce zice lumea” și „să nu se facă de râs„. Oare e bine așa? Continue reading

Ce am învățat de când sunt mamă? Partea a 3 a

 

Azi continui seria lucrurilor învățate în cei doi ani de când sunt mamă. Bineînțeles că lucrurile sunt mult mai ample, eu am hotărât să scriu foaaarte pe scurt despre fiecare: Continue reading

Ce am învățat de când sunt mamă? Partea a 2 a

În partea 1 a postării am încercat să scriu pe scurt cât mai multe lucruri din câte am învățat în ultimii doi ani. Voi continua astăzi seria informațiilor, pentru că multe mămici mi-au cerut, dar trebuie să știți că sunt lucruri pe care le consider eu valide şi pe care le-am pus în practică din mulțimea de informații care mi-a trecut prin mână. Nu e un îndrumar al tuturor copiilor şi nu cer nimănui să fie de acord cu tot ce scriu eu.

Continue reading

Ce am învățat de când sunt mamă? Partea 1

În drumul meu spre mămicie am pornit cu alte idei decât am acum. Aveam niște convingeri pe care le căpătasem din familie, vedeam la alți părinți situații cu care nu eram de acord şi îmi făcusem o listă kilometrică referitoare la ce o să fac eu, ce nu o să fac şi cum va fi copilul meu. Cred că toate mamele fac asta.

Continue reading

Frica de alți copii

Când era mic, lui Edy îi era frică de multe lucruri. V-am și scris la un moment dat despre asta în articolul frica de necunoscut a bebelușilor. De când îl știu s-a obișnuit greu cu orice lucru nou. Când primea o jucărie se uita întâi sceptic, nu punea mâna până nu vedea că pun eu.

Nici la tăierea moțului nu a ales obiectele ușor. Ridicase mâinile și nici gând să se apropie de tavă. Nu accepta luat în brațe de altcineva în afară de noi. Până și cu bunicii s-a obișnuit greu. Dacă pe stradă voia să îl ia cineva de mână nici vorbă să accepte. De animale nu se atingea decât cu un deget așa rapid şi asta abia după o vreme.

De când a început să meargă, am tot fost pe la spații de joacă. Au tras câțiva copii de el, ba să îi ia jucăria, ba de drag. Ajunsese să îi fie frică şi de copiii care veneau spre el. A trecut așa o vreme şi la un moment dat începuse să se joace iar în preajma lor. Mă bucuram că găsise o fetiță în parc, au stat vreo 20 de minute și s-au jucat. Însă m-am bucurat puțin, că fata i-a tras din mână balonul. El nu vroia să îl dea, a căzut și am luat-o de la capăt cu frica de alți copii.

Știu că sunt mulți părinți în aceeași situație însă nicăieri nu am găsit ceva concret despre asta, cum au decurs lucrurile sau sfaturi pertinente. De aceea am hotărât să vă spun experiența noastră, poate vă va ajuta într-o anumită măsură sau vă va încuraja să rămâneți pe poziții.

Am avut parte de sfaturi multe, de întrebări pe ocolite, de cuvinte urâte și a trebuit să strâng din dinti și să fiu răbdătoare. Altfel e greu să treci peste.

Când auzi lucruri de genul: „al meu e mult mai mic dar uite că e mult mai sociabil„, „dacă al meu ar fi aşa aş crede că e bolnav sau are o problemă„, „ar trebui să îl duci în locuri cu mulți copii să mai tragă de el, să îl mai lovească, să se învețe” și multe altele, îți vine să o iei la fugă şi să urli în gura mare „lăsați-mă în pace!„.

Așa am simțit și eu şi veneam acasă cu gândul că greșesc, că Edy stă mult cu mine, că ar trebui să fac altceva, că poate..poate şi iar poate..

Cei din jur nu înțeleg că nu toți copiii sunt la fel. Ei ştiu din auzite sau cum au văzut la al lor, nu înțeleg că pot fi şi altfel de copii şi judecă. Eu știam în sinea mea că totul ține de timp, că dacă am răbdare totul va fi bine.. dar apoi venea cineva cu părerea şi mă dădea iar peste cap.

Edy e un copil foarte inteligent și întotdeauna am considerat că a dezvoltat o altă parte a creierului mai mult şi a lăsat partea cu socializarea pentru mai târziu. Cu ideea asta am reușit să trec peste gândurile urâte şi să fac în continuare ce făceam și până acum: să accept că așa se dezvoltă el.

De fapt asta e soluția în cazul oricărei frici. Să lași copilul să decidă când vrea să o înfrunte. Nu i-am zis niciodată „hai, că nu te doare unde te-ai lovit”, „nu te teme de cățel” sau „trebuie să te joci cu copiii”. Am fost lângă el, am ținut cu el chiar şi când cineva vroia să îmi arate că știe să crească copii (dacă Edy nu a vrut în brațe la cineva, nu l-am chinuit doar în ideea să se obișnuiască).

Pur şi simplu am luptat contra vântului ca el să fie în regulă. Nu l-am lăsat cu nimeni împotriva voinței lui, i-am satisfăcut nevoile, i-am dat încredere la fiecare pas.

Se pare că în final am reușit. Edy are acum un an și aproape 10 luni şi socializează bine cu alți copii. A lăsat copii să îl atingă fără să se supere, a râs cu ei, s-a jucat cu mingea, a dat jucării.

Întotdeauna l-am luat cu noi. La magazin, la țară, la restaurant, în vizită, l-am plimbat peste tot, a văzut zilnic ceva nou. Dacă i-au plăcut trenurile, am fost la gară să îi arătăm ce şi cum. La fel cu tramvaiul. I-au plăcut mingile, ne-am uitat pe terenul de fotbal. I-am explicat orice, inclusiv cum se folosește ruleta, mașina de spălat sau ce i se părea lui interesant. Nu l-am ținut niciodată doar în casă şi nu cred că a văzut la noi vreo sfială.. aşa a fost el. Acum mi se pare că totul se schimbă, că altfel discută cu străinii, altfel se comportă, altfel râde. Simt că răbdarea de până acum dă roade.

Azi ne-am întâlnit la plimbare cu un băiețel cu care se mai jucase cu o zi înainte cu mingea. Băiețelul era mai mic, un an şi 4 luni şi astăzi nu îl băga pe Edy în seamă. Se juca singur şi era foarte încântat de asta, însă mama lui ar fi vrut să îl facă să se joace cu Edy. La un moment dat i-a şi zis „singuraticule”. I-am zis că așa a fost şi la noi, să nu își facă griji. Sper să fi înțeles.. altfel e greu să vezi cum reacționează alți copii, să crezi că al tău are o problemă. Știu cum e, de asta vă scriu.

Da, copiilor poate să le fie frică de alți copii. Mulți părinți se simt jenați de lucrul ăsta, trag de copii văzând că alții sunt diferiți, se gândesc că atunci când va fi adult al lor nu va ști să fie sociabil. Cred că lăsându-i posibilitatea de a alege, de a se dezvolta fără a fi obligat să fie în vreun fel, dacă i se va explica orice şi nu va fi certat, va avea șansa să fie un copil  şi un adult extraordinar.

Nu cereți de la copil mai mult decât poate el oferi. Sprijiniți-l, încurajați-l şi lăsați natura să își facă treaba!

Pe curând!
Foto minnieland.wordpress.com

Sfaturi de părinte

N-am apucat să vă scriu prea multe în ultimul timp. Au trecut zilele pe nerăsuflate, mai ales că Edy două zile nu a dormit la amiază. Se pare că și-a schimbat un pic programul de somn. Până acum dormea 3 ore ziua și adormea târziu (22.30) orice aș fi făcut, deși la 21 eram în pat. Azi și ieri a adormit la 21.30 dar a scăzut o oră din somnul de amiază. Eu tot așteptam schimbarea asta. Inițial am zis că fac ceva greșit, dar în final l-am lăsat să își regleze singur orarul și se pare că a venit timpul. Continue reading

Pregătiri pentru.. oliță

cum_invatam_copilul_la_olita_zpsjnhatpd7Edy are un an şi 5 luni şi încă nu l-am pus niciodată pe oliță. Ştiu că multe mame s-ar uita chiorâş la mine, dar pur şi simplu asta a fost decizia noastră şi nu cred că am făcut ceva rău. Continue reading