Am crescut cu ideea că nașterea e un moment greu, nasol, dureros, groaznic și atât. Puține femei povestesc despre partea frumoasă a momentului sau despre recuperarea de după. Cred că pentru viitoarele mămici ar fi importante aceste detalii și ar mai diminua din frică. Faptul că putem alege între cezariană și nașterea naturală ne aduce mai multe griji și semne de întrebare…

Ce am învățat eu este că timpul decide ce și cum va fi. Grijile pe care ni le facem nu ne ajută, așa că răbdarea e cheia. Eu aveam un chist pe ovar și, deși îmi doream nașterea naturală, mereu ziceam că voi alege cezariană, să îmi poată scoate și chistul. Dar când au trecut lunile de sarcină și am văzut că nu am bătăi de cap cu el, am început să ma gândesc serios la nașterea naturală.

M-am uitat pe youtube la filmulețe cu nașteri și am citit tot felul de povești care mai de care mai nasoale. Acestea nu sunt pentru oricine, pe mine însă m-au ajutat să înțeleg la ce să mă aștept. Nu mi-a fost frică. Am considerat că fiecare naștere e unică și fiecare femeie simte în felul ei momentul. Multă lume îmi zicea cât de greu și urât va fi. Nu aveam o perspectivă prea frumoasă, dar eram optimistă că la mine va decurge excelent. De la începutul sarcinii am mers la o doctoriță în care am prins încredere și voiam să nasc cu ea. Știam că dacă ascult ce îmi spune totul va fi bine.

De la un control la naștere indusă

Când am împlinit 40 de săptămâni de sarcină, m-am prezentat la control. Aveam bagajul în mașină dar nu aveam nicio durere, nimic. Doctorița m-a trimis acasă și a zis să revin peste vreo 3 zile (era iar de gardă) ca să mă interneze. Motivul era ca am depășit termenul și că trebuie să nasc. Am plecat acasă și bineînțeles că am citit despre nașterea indusă și despre depășirea termenului. Asta m-a cam agitat, pentru că eu visam să nasc când vrea copilul, nu când vrea medicul. De aceea, când m-am prezentat din nou la control, încercam o negociere, să mă mai lase câteva zile să aștept. Voiam să stau măcar până la 41 de săptămâni. Un pic o convinsesem, dar la control aveam o mică dilatație și am început să sângerez. Pana la urmă m-a internat.

Fiind o maternitate de stat, am primit o cămașă de noapte mare și urâtă. Mi-am luat băgăjelul, am pupat soțul și am urcat spre salon. Nu știam dacă o să nasc sau ce va urma. Credeam că aștept durerile, că vedem întâi de la ce e sângerarea, dar în timp ce stăteam în salon am realizat că sunt la etajul cu nașteri. Erau cinci paturi în salon și o fata în travaliu care era internată cu o zi înaintea mea.

Toată lumea mă bombarda cu mesaje. Eram plictisită și sătulă să dau explicații la fiecare secundă. Nu primeam medicamente, nu aveam dureri și nu înțelegeam de ce ceilalți nu înțeleg că încă nu am vești. Nici măcar nu știam cât voi sta în spital și ce urmează.

După vreo 3 ore de sângerare ca la menstruație a căzut dopul gelatinos. Sângerarea s-a oprit ca prin minune, și apoi medicul a venit să îmi completeze fișa. Atunci am înțeles că îmi va induce nașterea. M-a mai întrebat odată dacă sunt sigură că vreau să nasc natural, mi-a prescris o perfuzie de oxitocină și am aflat că îmi vor face clismă. Eram cam derutată, aș fi vrut să mă mai lase câteva zile să se declanșeze de la sine.

La un moment dat asistentele m-au chemat într-o sală de nașteri unde medicul mi-a rupt membranele. Perfuzia cu oxitocină știam că e pentru dilatație și aveam emoții pentru că citisem că schimbă un pic distanța dintre contradicții. La vreo 5-10 minute după ruperea membranelor au început durerile.

Travaliul a durat aproape 5 ore și contracțiile au fost din ce în ce mai dureroase

În travaliu am stat vreo 4 ore jumătate. Durerile au fost din ce în ce mai mari dar eu îmi închipuisem că vor fi și mai mari. Credeam că n-o să mai știu ce să fac, dar cred că am rezistat bine. Probabil pentru că mă așteptam la extrem de greu mi s-a părut mai ușor. Mă bucuram de acel moment dintre contracții când reușeam să mă reculeg. Apoi distanța între ele a început să fie foarte mică, aproape continuă. Practic nu mai simțeam contracție și apoi relax, era o durere care fluctua de la mic la mare și invers.

Înainte să nasc am mâncat o ciocolată Snickers și un baton proteic Milk&Egg Bar. Am băut puțină apă și nu m-am simțit slăbită. Vedeam ce se întâmplă în jur și încercam să fiu pozitivă. Fiind prima naștere mi se părea ciudat. Totul era ca pe bandă rulantă, personalul de acolo era obișnuit atât de mult cu dezbrăcatul, cu sânge, cu clisme și cu de toate încât nici nu mai dădeau importanță intimității.

Asistentele m-au mai chemat de vreo două ori ca să îmi verifice dilatația. Îmi puneau din când în când un aparat pe burtă ca să audă bătăile inimii bebelușului. Faceau un fel de ekg. Apoi m-au chemat iar în sala de nașteri. Îmi era foarte greu să stau pe masa de nașteri, mă durea tare. Am auzit asistentele că o cheamă pe doctoriță să vină să vadă dacă începem expulzia și că eu aș fi pregătită. Expulzia este practic momentul în care împingi până iese bebelușul.

Medicul a venit imediat și a zis că nasc

Bebelușul meu coborâse destul de tare și aveam impresia că deja a ieșit capul. De fapt, încă nu începusem nimic. Medicul mi-a dat indicații mereu, ce sa fac, cum și când și până la urmă i-a ieșit și capul. Atunci a fost cel mai dureros, dar după ce l-a scos am simțit atâta liniște, de parcă s-a terminat orice durere și orice problemă. El a început să plângă și eu eram așa de bucuroasă că îl văd și că am reușit, încât nu-mi venea să cred.

Mi l-a dat în brațe și l-am pupat. Mă tot uitam după el, așa că mi l-a mai dat odată să îl văd. El plângea încontinuu. I-a făcut repede ce avea de făcut cu el și apoi i l-a lăsat asistentei. Am întrebat dacă mi-a facut epiziotomie și mi-a zis că da, dar n-am simțit tăietura în sine. După asta a urmat scoaterea placentei care n-a fost dureroasă ci doar puțin inconfortabilă, apoi coaserea. Mi-a facut anestezie când m-a cusut dar simțeam când trage ața prin piele. Era o senzație cam ciudată. Totuși, ce fusese mai greu trecuse. Abia așteptam să mă ducă în salon. Nu mai conta ce îmi face.

Practic travaliul durează cel mai mult. Expulzia în sine a durat vreo 20 de minute. N-am țipat, am vrut să îmi păstrez energia și să aud indicațiile și foarte bine am făcut. Am reușit să mă concentrez și nu m-am panicat. Cred ca e un lucru important.

În salon am ajuns cu un scaun cu rotile. Acolo mă aștepta, lângă pat, un pătuț mai mic, cu bebeluș în el. Era Edy, albicios la față, îmbrobodit ca o băbuță și puțin înfometat. Doua ore a trebuit sa stau cu fața în sus și să masez burta cu o sticlă de apă înghețată. Așa se procedează ca să nu rămână cheaguri de sânge și să se retragă uterul. Dupa aceea am putut să mă întorc pe o parte și să-l pun la sân.

El a prins din prima sânul, iar emoțiile mele întreceau orice imaginație

Trăgea de parcă știa să sugă dintotdeauna. Eram veselă și foarte emoționată. Nici eu nu mi-am închipuit ce emoții de mămică te cuprind când aduci pe lume un copil… Soțul meu abia aștepta să îi trimit o fotografie și să știe că suntem bine amândoi. Am plâns mult atunci, ca și cum se adunaseră o viață emoții în mine și nașterea le-a scos cascadă afară.

După patru ore dela naștere m-au mutat în alta parte, într-un salon de la alt etaj. Nu știam că după naștere voi fi amețită, așa că am fost surprinsă să îmi văd starea când m-am ridicat. Totuși, am putut să mă ridic singură și am mers la baie. M-a mutat o infirmieră în alt salon. A avut grijă de mine, voia să stea cu mine și la baie să fie sigură că nu cad, dar nu a fost cazul. M-am schimbat în cămașa mea de noapte. Pe Edy l-am schimbat în hăinuțele pe care le adusesem de acasă. Au fost multe emoții când am ramas singura cu bebelusul meu pentru prima data. Apoi a venit și soțul meu. Am stat împreună cam o oră și ne-am bucurat de minunea pe care o aveam.

Am stat într-o rezerva cu plata, chiar dacă eram maternitate de stat. Au câteva rezerve cu un pat sau două, renovate. Am avut noroc să găsesc liber într-una cu un singur pat. Prețul de 30 lei mi s-a părut mic mai ales ca am stat în liniște, într-o cameră frumoasă.

Din punctul meu de vedere totul a fost foarte bine deși auzisem tot felul de povești despre asistente nervoase și impertinente. Contează cum vorbești cu ele, ce întrebări pui și ce așteptări ai. Cu mine nu s-au purtat urât dar nici nu prea am avut solicitări. M-am descurcat de minune, parcă știam tot timpul ce am de făcut. Nu a fost nevoie să chem pe cineva că plânge Edy. Îl schimbam și îi dădeam mâncare de parca făceam asta de o viață.

Asta e povestea mea…

În momentul în care îl ții în brațe uiți de tot, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Epiziotomia se reface (eu am avut fire care se absorb) și durerile se uită. In prima noapte am simțit durere și am rugat doctorița să îmi dea ceva ca să treacă. Mi-a dat niște supozitoare care au luat durerea imediat, așa că m-am pus foarte repede pe picioare. Am putut mânca bine și am avut lapte. Nu a fost nevoie de suplimentare, așa că i-am dat exclusiv sân. Dimineața, o asistentă îmi lua temperatura și mergeam la curățat. După trei zile m-au externat.

Mai vreau un copil și cred că tot natural o să nasc. Toate au un rol în viață și noi suntem făcute să fim puternice și să răzbatem. Vă urez nașteri ușoare, viitoare mămici!!

Citeste si despre a doua nastere naturala pe care am avut-o dar și despre ce nu spune nimeni despre maternitate și nastere.