Cei din generația cu cheia la gât au auzit de multe ori sintagma „Eu te-am facut, eu te omor!”. Sper sa se rareasca numarul celor care spun asa copiilor, de aceea astazi vorbim despre o carte minunata.

Dupa cum v-am scris si in alte zile, m-am apucat de citit tot felul de carti despre educatia si psihologia copiilor. Ma fascineaza cat de multe se pot invata din carti. Sunt constienta ca in unele situatii o sa reactionez cu totul altfel decat imi propun. Chiar si asa, cartile te fac sa vezi diferit lumea asta a copiilor. Citind, iti dai seama cat de tolerant ar trebui sa fii si ce presupune a fi parinte.

Fiecare dintre noi considera ca e cel mai bun si ca deciziile luate sunt cele mai bune. Putini citesc carti despre cum sa fie parinti. Majoritatea fac asa cum au vazut la randul lor la parinti. Nimic de reprosat, poate unii chiar stiu cum trebuie sa fie. Eu cred ca oricand e loc de mai bine. Nu ne-am nascut invatati, dar putem invata, sa fim un exemplu pozitiv.

Zilele trecute am iesit in oras cu niste prieteni care au un copilas de aproape un an. Povesteau de o fetita cunoscuta lor, care stie de frica mamei si sta locului, spre deosebire de copilul lor care inca nu stie de frica si e cam obraznic.

Incurajau genul asta de educatie si chiar ziceau ca poate si al lor cand mai creste o sa stie de frica. Le-am zis (fara a-i sfatui ceva) ca am citit ca modul asta de educatie poate avea efect negativ asupra copilului si mai tarziu exista posibilitatea ca acesta sa ii minta si sa le ascunda lucruri, doar pentru ca acum si ei reactioneaza negativ la orice (sa stea copilul cuminte). Li s-a parut ceva stiintifico fantastic ce am zis eu, ba mai mult au raspuns cu „cred ca citesti cam mult”.

Eu te-am facut, eu te omor!