Sunt la inceputul inceputului si eu habar n-am ce ma asteapta. Va fi un drum lung parinteala asta si va trebui sa ma adaptez. Nu stiu cum o sa reactionez, ce o sa fac, cum o sa procedez, pentru ca mai am de invatat. Doaaaamne, cate mai am de invatat!

Toti avem cate o parere despre orice si oricine. Cand nu aveam copii si vedeam mamici in parc facand un lucru sau altul, imi spuneam: „Ce rau procedeaza! Eu nu o sa fac asa!”. Dar uneori chiar asa procedam. Niciodata nu poti sti cum se intoarce roata. Noua postura m-a schimbat. Acum ma dau dupa copil si incerc sa iau decizii cat mai bune.

Uneori graba, oboseala, nervii, problemele, te duc exact acolo unde chiar nu voiai sa fii.

Crescand un copil, nu devenim experte. Fiecare alege ce crede ca e mai bine la momentul respectiv si asta nu inseamna ca e perfect. Dar nici nu inseamna ca nu e. E alegerea potrivita atunci si atat.

Anii trec si multe se schimba. Si eu incerc sa citesc mult, pe unde pot si cat reusesc, sa pot fi mereu la curent cu noile studii. Si totusi informatiile nu ajung niciodata. Mereu voi avea ceva de invatat, voi realiza ca am gresit de multe ori, ca puteam face mai bine. Poate imi va parea rau, dar asta ma va mobiliza sa fac si mai bine.

Cu cat creste copilul, cu atat imi dau seama ca devine mai greu. Ma ia prin surprindere, ma scutura bine si nu imi ramane decat sa ma pastrez ferma pe pozitii. Citesc in continuare si astept urmatorul cutremur. Uneori fac exact cum nu mi-as dori. Probabil ca asa e facut creierul nostru, sa preia controlul daca noi nu il controlam.

Toti isi dau cu parerea si dau sfaturi mai mult sau mai putin placute. Multi judeca, arata cu degetul, cand poate ei au facut greseli mai mari cu copiii lor. Dar asta e viata, societatea in care traim si oamenii din jurul nostru. E important sa ne pastram echilibrul propriu si sa selectam sfaturile si informatiile.

Unii parinti se simt experti de-a dreptul si mereu agaseaza pe altii cu informatii nesolicitate. Altii, la al doilea copil realizeaza cat de multe au gresit la primul sau cred ca educatia pe care au dat-o nu are pic de greseala.  Dar sunt si acei oameni care isi vad de familia lor si se bucura ca au ocazia sa se informeze si sa se educe inainte de a-si educa copiii. Printre acesti parinti as vrea si eu sa raman.

De fapt despre asta e vorba…

Educatia nu o fac parintii pana la 7 ani si atat. E drept ca primii ani sunt temelia educatiei, insa omul are capacitatea sa se educe si singur daca doreste. Pentru asta are nevoie sa citeasca, sa invete, sa vrea mai mult de la viata chiar si la 25-35 de ani sau mai tarziu. Dar nu toti vor.

A creste un copil e o provocare. Ne provoaca sa invatam, sa citim, sa fim cei mai buni, cum poate nici in scoala n-am facut-o. Nu trebuie sa ne multumim cu ideea ca „pana la urma asa am crescut si noi”, ci sa incercam sa ne perfectionam, sa evoluam. Asta se poate doar invatand. E mult, dar merita!

Si da, mai am multe de invatat, dar o fac cu drag, pentru ca stiu ca doar asa cresc oamenii de calitate.