Am mers ieri la țară cu Edy şi verișoara lui de (aproape) aceeași vârstă. Știți cum e la țară.. Vine lumea să vadă copilul despre care a auzit atâtea. Acum, fiindcă erau doi, interesul era cu atât mai mare. Am rămas cu gust amar şi cu concluzia că nu poți cunoaște un copil în 5 minute.

Edy se trezise de puțin timp. Voia afară, era cam mofturos și oricum făcuse o pauză lungă de privit persoana nouă pe care o vedea. Verișoara lui a început să zâmbească sau chiar a zis ceva şi a venit şi replica: „uite, asta-i mai vorbăreață„. Am ieșit afară, Edy mergea pe jos, verișoara lui se oprise, a venit şi replica: „uite, el merge mai mult„. În 5 minute era afişată prima impresie.

De ce oare se fac comparații? De ce se pun etichete? Fiecare om e unic, are calități, defecte, puncte tari şi slabe. Copiii nu sunt excepții.

Cred că atunci când vezi prima dată un copil, te gândești că dacă nu spui ceva, vei părea ciudat. Primul lucru care îți vine în minte este ce vezi la copil: că a vorbit, zâmbit, s-a ascuns sau a fugit. Când sunt doi, îi compari. „Uite, el a mâncat mai mult!”, „E îmbrăcat mai frumos”, „Râde mai tare”. Acel „mai” chiar nu are ce căuta în discuții.

Ceea ce vreau eu să zic de fapt, este că pe un copil nu-l poți cunoaște nici dacă stai cu el o zi sau o săptămână întreagă. Sunt atât de imprevizibili, încât e greu să te iei după prima impresie.

Unii copii, deşi vorbesc acasă toată ziua, când văd un străin, refuză să mai zică ceva. Alții se ascund după părinți, alții sar în brațele unui străin ca și cum s-ar mai fi văzut de zece ori înainte. Allții râd sau devin nervoși. Când copilul e flămând sau obosit, părintele e văzut ca un ciudat care „uite ce copil mofturos/ enervant are”.

Ce ar fi dacă atunci când vedem pentru prima dată un copil, facem un compliment drăguț?

Dacă nu ne vine nimic în minte, putem vorbi cu copilul. Îl întrebăm ce face, îi spunem numele nostru şi îi zâmbim sau pur şi simplu nu zicem nimic. Lăsăm discuția să curgă de la sine. Cred că e de bun simț așa şi nici nu faci părintele să se simtă prost.

Sincer să vă spun, mie nu îmi pasă ce părere au cei din jur despre copilul meu. Eu știu că fac tot ce pot ca să fie totul bine şi încerc să reacționez cât mai bine cu putință în diferite situații. Soluțiile parentingului modern (pe care îl abordez şi eu) nu sunt foarte cunoscute încă şi nici nu am de gând să dau explicații cuiva pentru modul meu de acțiune.

Îmi amintesc că odată eram la magazin cu bunica mea. La casa de marcat, Edy a văzut niște bomboane cu un ambalaj lunguieț, ca un sul. El nu ştie de bomboane, dar îi căzuse cu tronc forma ambalajului. Fiindcă nu l-am lăsat să ia, a început să plângă. I-am explicat că am cumpărat deja ce aveam nevoie.

Bunica mea a devenit mai agitată decât Edy, nici nu mai știa ce are de făcut, se pierduse complet şi îmi spunea să îi cumpăr ce vrea el, să nu mai plângă, pentru că se uită lumea. Era vizibil jenată.

Cred că în copilăria noastră se punea foarte mult accent pe ce credeau ceilalți.

Când venea cineva în vizită, era regulă să fie pus copilul să spună poezii şi cântecele. Asta ca să se vadă că e bine crescut (eventual să fie şi un pic grăsuț, dădea bine), stă liniștit, are maniere bune, nu plânge, nu întrerupe adulții cand vorbesc, dar nici nu tace când cineva i se adresează. Se joacă „frumos”, nu se plictisește, răspunde la întrebările de bază (la noi era: a cui ești, câți ani ai, pe cine iubești mai mult, dacă ai fost cuminte) etc.

Ca să nu dezamăgim, mulți dintre noi făceam toate astea (la ordin, nu de plăcere). Partea proastă e că încă se practică. Dacă ceva nu ieșea bine, părinții erau jenați şi încercau să corecteze comportamentul.

De fapt, copiii sunt fiecare într-un fel anume. Unii jucăuși, alții zâmbăreți sau activi. Unii inventivi, tăcuți sau emotivi. Dar toți au ceva frumos și special. Chiar dacă sunt doi sau zece copii într-un loc, nu contează ce face unul și nu face altul. Nu contează de ce unul merge şi altul stă, de ce unuia îi e somn, foame şi altul se joacă.

Contează că fiecare are ceva frumos, ceva de apreciat, lucruri pe care poate nu le vezi în 5 minute.

Calitățile unui copil nu le poți observa când e foarte mic, mai ales dacă te întâlnești cu el doar ocazional. Eu cred că dacă vrei cu adevărat să știi despre un copil dacă a fost bine educat (că de crescut, toți cresc), trebuie să aștepți câțiva ani. Dacă are stimă de sine, e activ, fericit, cu gândire sănătoasă, optimist, încrezător, înconjurat de prieteni, înseamnă că părinții săi au făcut treabă bună. Nu-i așa?

Pe curând!

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like paginii mele de facebook (dacă nu ai dat deja) şi un share la articol! Sharing is caring!