Edy face uneori niște lucruri așa de grozave că aş da un spectacol să invit pe toată lumea să îl vadă. Dar nu o fac, pentru că nu mă interesează părerea altcuiva despre el. Pentru mine este „cel mai” şi nu îmi trebuie confirmare că e așa.
De multe ori lumea nici nu se uită la câte știe, ci la cât de gras sau slab e, că are bluza pătată de mâncare, că se încruntă nu ştiu cum, că pantalonii ăia i-am dat și ieri, că seamănă cu nu ştiu cine și tot așa.
Oamenii sunt cârcotași.
Când copilul vorbește frumos, se găsește cineva să comenteze că e prea slab sau gras. Dacă e vioi, e nasol că nu vorbește. Dacă e prea activ, e obraznic. Dacă e mic, sigur e îmbrăcat necorespunzător sau plânge prea mult. Din cauza cârcotelii, părinții sunt mai preocupați de părerile celor din jur decât de părerile lor referitoare la proprii copii. Şi e rău așa, că trece timpul şi nu mai reușim să vedem ce avem lângă noi.
Am observat că mulți părinți sunt jenați atunci când copilul nu se ridică la așteptările celor din jur. Dacă nu impresionează cu ceva, e clar, nu e bine crescut. Mă refer la faptul că acasă e într-un fel şi în oraș nu se comportă la fel, iar părinții au procese de conștiință că cei din jur nu i-au văzut capacitățile.
Chiar nu îți poți face o părere despre un copil in cateva minute.
Am mers odată în parc cu Edy și ne-am așezat pe o bancă. A venit un tătic cu fetița de 11 luni și se plimbau pe lângă noi. Eu i-am arătat lui Edy fetița, l-am întrebat dacă vrea să o salute. Edy a salutat iar tatăl respectiv a început să tragă de copil: „hai fă și tu cu mâna. Hai, așa cum faci acasă! Dă-i un pupic, măcar. Hai, de ce nu vrei? Fă cum faci acasă! Măcar fă-i pa-pa”.
Când a văzut că fata nu vrea şi nu vrea, a început să ne spună vizibil jenat că acasă face și din mână, dă și pupic şi că nu înțelege de ce acum nu a vrut. Mă uitam la el așa crispată, dezamăgită şi mă întrebam cu ce l-a ajutat că s-a scuzat atât. Nu ne mai văzusem niciodată, putea spune că pleacă și atât. Edy nu face pa-pa nici acum de fiecare dată, la aproape 2 ani şi nu insist. Cred că atunci când va fi momentul va face singur. Nici noi nu facem din mână la plecare, el de ce trebuie să facă? Nu vrea, nu-l forțăm.
Eu sunt de părere că trebuie să ținem întotdeauna cu familia, nu cu cei din jur. Citisem la un moment dat nu mai știu unde despre momentul în care te întâlnești cu cineva cunoscut şi copilul tău spune la adresa persoanei ceva de genul „nu îmi place fața ta”. Noi avem tendința să intrăm în panică și să facem copilul cu ou și cu oțet „vai, să îți fie rușine” sau alte de astea.
Am putea să îi acceptăm părerea (poate chiar nu îi place de persoana respectivă) şi să dregem situația delicat („îmi cer scuze, e încă mic şi nu prea înțelege lucrurile astea”). Mai târziu e ok să avem o discuție separată cu el despre momente de acest gen. Astfel, nu îi transmitem mesajul „ține-ți gura”, nu îl facem de râs și îi respectăm părerea. Copiii au dreptul la păreri şi la faptul că vor să facă sau nu lucruri. Nu sunt animale pe care să le dresăm, sunt copii sensibili pe care trebuie să îi ajutăm să se exprime.
Eu am învățat să nu mă gândesc la ce cred alții despre copilul meu.
Am avut momente în care am avut tendința să mă justific sau să dau explicații (şi poate încă mai am, e ceva moștenit) dar mi-am dat seama că ceilalți nu dau doi bani pe motivele noastre. Nu interesează pe nimeni. Bârfă iese din orice.
În seara asta am ieșit cu Edy și încă cineva la plimbare. Ne-am mai întâlnit cu încă o persoană şi cea cu care eram eu a fost întrebată dacă a ieșit cu cel mic. Răspunsul nu a fost „da, ne plimbăm că e plăcut afară” cum era de așteptat ci „da, dar ce mofturos eee, nu știu ce e cu el în seara asta”. Ce e drept, Edy chiar era mofturos şi obosit, dar m-a enervat situația.
Cui nu-i place de fiul meu, să nu se uite.
Nu îmi cer scuze la nimeni că îmi vede copilul. Nu trebuie să îi placă cuiva de el, așa că nu îmi cer scuze că e mofturos sau că nu îndeplinește condițiile de bază impuse de societate. E al meu, așa l-am crescut, mofturos.
E treaba mea dacă cineva crede că mă chinui cu el sau dacă are impresia că al meu nu cere nimic niciodată și a-l crește e o vacanță prelungită. Fiecare își crește copiii în stilul propriu și atât. Nu e nevoie de alte explicații.
Eu pe Edy o să îl protejez. Sunt sigură că toate lucrurile astea vor ajuta mai târziu la relația noastră. Eu nu vreau un subaltern. Nu vreau un copil care să spună doar ce şi când i se permite, ci un copil sigur pe el care să aibă încredere în noi, părinții lui.
Pe curând!
9 Comments
racoltapetru6
mai 23, 2016
emotiidemamica
mai 23, 2016
racoltapetru6
mai 25, 2016
mamicadeleut
mai 25, 2016
emotiidemamica
mai 25, 2016
cestmoialinaldt
mai 25, 2016
Adina
oct. 10, 2016
emotiidemamica
oct. 10, 2016
Cum reacționezi când copilul cade și se lovește?
mai 09, 2019