Când nu ai copii, ai multe păreri despre copiii altora. Apoi naști și parcă vezi lumea cu alți ochi. Te învinovățeşti întâi, pentru că nu ai născut natural, că nu ai alăptat. Apoi te mobilizezi și ai impresia că știi destule, că ceilalți au ceva cu tine şi cu modul în care îți crești copilul.
Ai impresia ca bebe e mare când te urmărește cu privirea și că deja te înțelege, deși nu are mai mult de 3 luni şi te oftici când altcineva îți spune “ei, da… înțelege”.
Apoi începe sa aibă un program și tu ești încântată că ai reușit ce alții se plâng de când e lumea. Începe sa doarmă singur în pătuț, ai impresia că al tău e cel mai cel. Dar asta se spulberă imediat. Programul lui se schimbă din nou după două – trei săptămâni și nici nu mai doarme singur.
E tot mai agitat și mofturos și tu te întrebi unde greșești. Îți propui să fii o mămică mai autoritară, să îl educi în așa fel încât să nu îți facă nazuri când mai crește.
Ai vrea ca la 7-8 luni sa facă ceea ce alți copii nu fac. Îl pui să pășească de la 5 luni, apoi te hotărăști să îl înveți la oliță. Vezi că face de câteva ori, așa că îți propui şi un target: până la un an fără scutece.
Când ajungi la un an, îți dai seama că l-ai pus prea devreme și că nu mai vrea nici sa vadă olița, nu să mai și stea pe ea. Începi să te informezi și te hotărăști să mai aștepți până vezi că înțelege când îi explici, mai întrebi câte o vecină la ce vârstă a renunțat al ei la scutece şi în gând ești dezamăgită că n-ai reușit să fii tu mai presus.
Te bucuri că a zis ma-ma la 3 luni, te lauzi la toți cunoscuții (și nu te crede nimeni), apoi te superi pe copil că până pe la 9 luni nu mai zice. I-ai repeta non-stop asta și te întrebi de ce nu mai vrea, că doar a zis și poate. Te simți dezamăgită.Începi să îi dai solide să mănânce și te bucuri de cât de repede termină castronul. Când ieși la plimbare te simți mândră printre mamele care se plâng că al lor abia ia două linguri. În câteva zile, îi scade pofta de mâncare. Ai impresia că îți cade cerul în cap. Te panichezi, începi să te întrebi motivele. Te gândești doar ca nu primește tot ce are nevoie, mergi la medic şi încerci să îndopi copilul.
Apoi spre 10 luni e tot mai agitat noaptea. Se trezește și se ridică de-a buşilea, vorbeşte prin somn, plânge, îi mai ies şi dinți şi tu devii tot mai obosită şi mai enervată de situație, mai ales că el tot timpul a dormit bine noaptea. Oare așa va fi de acum încolo?
Te așteptai să facă singur primii pași la 8 luni, să vorbească, să tragă de peste tot dar a ajuns la un an şi abia stă în picioare. Oare tu ești vinovată, te întrebi? Mai vin şi vreo două rude şi pun paie pe foc şi gândurile negre te macină zi și noapte.
Nu poți fi o mămică perfectă
Eu cred ca toate trecem printre etapele de mai sus.. poate cu mici excepții. Vrem să fim perfecte, să le facem pe toate. Avem niște lucruri fixate în minte, credem ca așa cum e copilul azi va fi și peste o lună, dar nu, ei sunt așa schimbători, încât nu le putem anticipa urmatorul pas.
Trebuie să ne dăm după ei. Fiecare e mândru de propriul copil. Dezamăgirea nu e bună, deși mulți o simt. Ar trebui să vedem bucuria pe care ne-o aduce în casă și în suflet copilul, fără a face comparație cu alți copii.
Suntem mândri, dar rar văd o mamă care să vorbească despre fericire şi nu despre cât se chinuie cu cel mic. Oare de ce?
Am uitat să iubim?
Nu cred. Am uitat însă să ne mulțumim cu ce avem şi să fim fericiți.
Pe curând!
Foto wmasscatholicvoices.wordpress.com
Facebook Comments
4 Comments
mamicadeleut
iun. 08, 2016
emotiidemamica
iun. 08, 2016
mamicadeleut
iun. 08, 2016
emotiidemamica
iun. 08, 2016