De multe ori ies în oraș cu Edy şi ajung să mă simt prost doar pentru că aud în jur “ia uite ce cuminte e băiețelul ăsta! Tu de ce nu ești?”. Mă doare să aud comparații între copii de la un părinte. De aceea azi am decis să abordez acest subiect.

Edy e un copil foarte atent la detalii așa că de cele mai multe ori când ieșim e preocupat de o grămadă de lucruri. Nu îi rămâne mult timp de făcut nazuri. Cunoscuții îl cataloghează drept un copil foarte cuminte şi liniștit. Eu zic că e un copil ca toți copiii.

Aruncă şi el jucării şi le strică, scoate pământ de la flori. Fuge dacă vreau să îl îmbrac, bate din picioare dacă ceva nu îi convine, se cațără, sare. Eu văd normale aceste lucruri și nu mă plâng că aș avea un copil obraznic. Astea nu mi se par obrăznicii. Toată lumea are impresia că al meu nu face niciodată nazuri şi îl dau exemplu copiilor lor.

Acum vreo două zile am ieșit în oraș și aveam de depus niște documente la o instituție publică. L-am luat şi pe Edy şi ştiți şi voi că la instituții se stă măcar 10 minute la ușă chiar şi când nu e nimeni. Am completat cererea, am dat actele și așteptam pe hol.

Mai era un băiețel acolo, cam de o vârstă cu Edy.Nu vroia în brațe, nu vroia decât să fugă şi când părinții i-au interzis, a început scandalul. S-a pus pe burtă plângând şi bătând din picioare şi mama lui l-a luat, i-a dat câteva palme la fund, a țipat şi până la urmă l-a lăsat să facă ce vroia inițial. S-a calmat copilul şi mama a început să arate spre noi:

“Vezi băiețelul ce frumos se joacă? Ce cuminte e? Tu de ce nu ești şi te trântești pe aici? Ia uite la el!“

Stateam şi ascultam şi aş fi vrut să mă întorc să le spun zeci de lucruri. N-am făcut-o.

Trebuie să vă precizez că eu dacă am de mers undeva, tot timpul am la mine ceva ce îi place lui Edy. O minge, un tren mic, rățuște de cauciuc, cretă colorată etc. De data asta aveam un ou mic de plastic cu plastilină în el şi Edy trăgea de plastilină şi dădea bucăți mici pe jos pe care eu le culegeam.

Avea ocupație și nu îl mai interesa nimic din jur. Cred că e foarte important ca atunci când ducem copilul undeva să nu avem pretenția să stea smirnă lângă noi. Trebuie să îi găsim activități, pentru că altfel se ajunge în situația de mai sus.

Am stat vreo 10 minute la ușă şi acel copil trecea de la o stare la alta. Cum se plictisea un pic, cum devenea nervos iar părinții arătau din nou spre Edy. Începusem să mă simt prost pentru că insista cu cumințenia lui Edy.

Când să plecăm, acel băiețel era pe jos, se plimba. A venit după noi şi râdea, căuta joacă. L-am băgat un pic în seamă şi tatăl iar a început să îl arate pe Edy: “uite băiețelul pleacă. Ai văzut ce cuminte a stat şi ce frumos s-a jucat? Așa ar trebui să faci şi tu”.

M-am întors, am făcut cu mâna copilului şi i-am zis tatălui: “să nu mai faceți comparații de astea că nu îi fac bine!”. De obicei mă abțin din a da sfaturi dar insistau așa mult pe lucrul ăsta că m-am gândit că poate impulsul meu va avea succes. M-a întrebat “de ce” foarte mirat şi fiindcă nu puteam sta mult, am răspuns scurt: “pentru că va avea tendința să se compare și el cu toată lumea şi se va simți inferior”. Nu ştiu dacă o să îl ajute, dar măcar am încercat.

De ce comparațiile le fac rău?

Comparațiile scad stima de sine. Mult! Un copil își dorește ca părinții să îl aprecieze, iar faptul că sunt scoase în evidență calitățile altui copil prin comparație nu fac decât să îi transmită că nu e de ajuns de bun, că părinții vor mai multe de la el şi asta duce la scăderea stimei de sine în timp.

Va avea tendința să se vadă inferior şi va crede că ce au alții e mai bun decât ce are el. Copiii au nevoie de iubire, de înțelegere și vor să fie acceptați cu bune şi cu rele.

Închipuie-ți cum ar fi ca în fiecare zi fiul tău să îți spună că mama colegului său îi cumpără toată ziua jucării, că îl duce tot timpul în excursii, că se joacă zilnic împreună 3 ore şi că îi prepară cele mai delicioase mâncăruri pe care le-a văzut. Și la final să te întrebe tu de ce nu faci așa. Te-ar motiva?

Părinți au intenții bune. Vor să își motiveze copiii şi cred că o comparație ajută dar nu, nu ajută. Îi frustrează, îi fac anxioși, îi enervează şi cu timpul copiii devin nesiguri. Noi trebuie să înțelegem că ei nu rămân copii toata viața.

Fiecare dintre noi vrem ca viitorul adult să aibă încredere în propriile forțe, să ia singur decizii, să aibă o personalitate puternică, însă dacă noi nu îl încurajăm şi nu avem încredere în el, cine să aibă?

Copiii au nevoie să devină independenți. Când va cădea, nu va avea nevoie să vadă alt copil care merge fără să alerge ci să se ridice şi să meargă mai departe. Nici la școală nu va avea nevoie să i se compare notele cu ale lui X sau Y pentru că fiecare copil e diferit.

Unii sunt buni într-un domeniu, unii în alt domeniu. E bine să ne observăm copilul, ce calități are, ce îi place și nu să ne trăim noi nereușitele prin ei sau să îi îndreptăm în direcția care ne face pe noi fericiți și nu pe ei.

Cum poți motiva copilul?

Ai încredere în el!

Dă–i libertate, independență!

Iubește-l!

Acceptă-l așa cum este şi acceptă şi faptul că nu toți copiii sunt la fel!

Încurajează-l!

Învață-l!

Fii tu un exemplu bun pentru el!

Implică-te!

Găsește-ți timp pentru el!

Nu judeca!

Vei vedea că totul va veni de la sine.

Pe curând!