Astăzi vreau să vă povestesc cum am trecut eu prin emoții de toate felurile într-o singură secundă. Da, credeam că mie nu mi se poate întâmpla, dar fiecare părinte are toate șansele să o pățească. Nu ne putem gândi la toate. E din seria “când copilul îți dă palpitații”. Să vă povestesc.

După ce am stat un pic cu Edy pe afară se înnoptase și am hotărât să intrăm în casă. Soțul meu era de serviciu, urma să vină pe la 21 şi ceva. Eu am pregătit o gustare şi stăteam în bucătărie la masă. Era deja întuneric afară, încuiasem toate ușile ca să nu mai am grija lor înainte de culcare. Vorbeam cu Edy şi deodată, pe ușa de la bucătărie care dă spre terasă, văd că începe ploaia. Picura repede şi cu stropi mari.

Nu mă deranja că plouă iar, așa că stăteam relaxată până când, prin geamul ușii, zăresc o parte din uscătorul meu de rufe. Vai, rufele mele! M-am ridicat repede de la masă. I-am zis lui Edy că mă duc după rufe şi am ieșit în grabă. Nu m-am gândit decât că se udă hainele și atât.

El s-a supărat că am ieșit.

Mă vedea pe geam, dar nu era destul. Îi place mult afară, în plus îi place să vină cu mine peste tot. De data asta nu era o excepție. Problema e că ușa noastră de la terasă se închide din casă. Adică dacă vrei să încui, dai clanța în jos ca la ușile de balcon. Edy a vrut să o deschidă așa cum face cu restul ușilor din casă, însă a dat clanța în jos şi.. m-a încuiat afară.

Eram în tricou şi în pantaloni de trening. Nu aveam telefon, nici chei, nici altceva la mine. Cred că în câteva sutimi de secundă mi-am făcut o mie de procese de conștiință. Am trecut de la sperietură la calm şi invers de zeci de ori.

Am calculat ce variante am şi nu prea aveam. Încuiasem ușa din față şi cheile erau pe dinăuntru. Soțul meu urma să vină acasă în 10 minute, dar dacă s-ar fi întâmplat asta cu o ora sau două înainte? Prin garaj nu se putea intra, pe geam nici atât. Era tot închis iar copilul meu de 2 ani era înăuntru.

Am respirat adânc şi mă uitam la Edy cum trage de clanță ca să iasă. Era greu să o ridice până sus, el trăgea în jos, în ideea să o deschidă. M-am liniștit, m-am adunat şi am încercat să îi explic ce se întâmplă.

I-am zis că m-a încuiat afară şi că nu am cum să intru şi e nevoie să ridice clanța. În timp ce îi vorbeam a devenit foarte atent şi receptiv la instrucțiunile mele. Îi arătam cum să facă şi deodată a ridicat de clanță şi am reușit să intru.

Doamne, ce ușurare a fost..

Stând în casă m-am gândit la şi mai multe. Am multumit că am un copil atât de grozav şi de înțelegător şi m-am gândit la ce putea să se întâmple dacă ar fi fost altfel. Mi-am dat seama că în orice situație calmul şi cântărirea soluțiilor e cel mai bun lucru pe care îl putem face. Ne poate scoate din impas.

Nu știu dacă o să mai pățesc lucrul ăsta (sper ca data viitoare să fiu mai atentă), însă știu că se vor întâmpla altele. Ne trebuie răbdare pentru toate şi.. “niciodată să nu spunem niciodată”. Se poate întâmpla oricui.

Aceste rânduri le scriu ca să vă fac să vă gândiți la mai multe pericole din casă la care poate nu vă gândiți. Noi când am pus încuietoare la ușa de la baie ne-am gândit să fie o variantă ca să nu rămână copilul acolo închis, însă la terasă nu ne-am gândit. A fost o lecție în toată regula asta.

Bine că s-a terminat cu bine.

Când i-am povestit soțului meu am râs, însă ceea ce am simțit eu în acele momente nu a fost deloc de râs. Putea să fie mult mai rău. Am auzit de părinți încuiați în balcon care au stat mai bine de o oră afară. Ce faci dacă rămâi în balcon fără telefon? Începi să strigi vecinii? Nici nu vreau să mă gândesc.

Nu știu dacă vi s-a întâmplat, însă eu sper să nu pățiți așa ceva. Eu am fost în grabă, am acționat cu gândul la rufele de pe sfoară şi am omis responsabilitatea de părinte. Uneori asta ne poate costa mult mai mult.

Pe curând!