Am observat că sunt extrem de multe mămici care își cresc singure copilul sau copiii, din cauză că soții sunt plecați în străinătate. Eu nu știu cum e să fii în situația asta, dar sincer, m-a durut sufletul gândindu-mă la fiecare în parte. De ar fi viața mai bună…

Cred că toți cei plecați în străinătate au motive bine întemeiate pentru asta. Nu merge nimeni acolo de prea bine sau să își lase familia. Dar oare o viață mai bună pentru cei de acasă șterge cu buretele lipsa unui părinte?

Oare cum e situația unei familii cu părinți plecați în străinătate?

M-am gândit prima dată la copil. Doamne, câți copii au rămas cu bunicii, vecina sau doar cu unul dintre părinți. Nimic pe lume nu poate aduce înapoi timpul pierdut. Nimic nu poate înlocui o îmbrățișare, pupicul de noapte bună sau povestea de seară. Poate că acea jucărie primită de la părintele de departe aduce bucurii, dar peste ani va simți că ar fi avut nevoie de mai mult. Cred că, psihologic, ceva se prăbușește.

Apoi m-am gândit la mămicile care rămân acasă cu copiii. Poate primesc ajutor de la cineva sau poate nu, însă e greu oricum. Nimic nu compensează lipsa soțului. Mă uit la noi cum ne adunăm la masă sau cum ne jucăm cu toții pe jos în dormitor. Cum mergem toți la plimbare, la piață sau pur şi simplu ne chicotim sub pilotă dimineața. Toți. Nu pot să știu cum este fără asta. N-aş vrea să știu. Nici nu mi-aș putea închipui…

M-am gândit cât suferă și cel care a plecat… Poate seară de seară adoarme cu ochii în lacrimi privind la o poză. Poate nu mănâncă cât ar trebui doar ca să trimită bani acasă. Poate umblă pe străzi necunoscute doar-doar va găsi ceva mai bun. Poate nici de Crăciun nu își poate îmbrățișa copiii, pentru că zilele libere pot însemna să piardă locul de muncă.

Lipsurile duc la plecări sau plecările duc la lipsuri?

Nimănui nu-i este ușor, dar totuși oamenii aleg drumul ăsta. Oare de ce? Pentru bani, pentru o casă? Eu cred că toate lucrurile sunt importante în viață. Uneori facem compromisuri mari pentru a ne vedea copiii sănătoși și că nu duc lipsă de nimic. Dar faptul că părinții sunt plecați nu e o lipsă mai mare decât orice pe lume?

Mi-aş dori să existe soluții mai bune pentru fiecare. Nu știu cum s-ar putea face asta, însă cred că afecțiunea, familia, uniunea, ar trebui pusă pe un rang mai sus. 

O soluție cred că e să plece toată familia în străinătate, nu doar părinții sau unul dintre ei. Să se aibă acolo unul pe altul, să se sprijine. Poate ar fi mai ușor. Sau cei care pleacă să stea puțin, câteva luni sau un an până găsesc o altă variantă.

Totul se face cu eforturi, dar mie mi se pare că plecările în afară sunt un efort prea mare. Pentru toți.

Nu vreau să supăr pe nimeni cu postarea asta. Nu m-am născut bogată și nici nu am primit vreo moștenire ca să nu fiu nevoită să plec. Am putut, însă, să mă descurc cu ce am avut. Nu am fost nevoită să fac acest efort. Cred că e un efort prea mare.

Cei care sunt plecați fac sacrificii enorme, dar mai cred că forțează și pe alții sa facă sacrificii. Când mă gândesc la aceste familii, la suferința copiilor şi la viața pe care și-o fac în final, simt că e dureros. Şi dacă eu simt așa, mă întreb… ei ce simt?

Dragi părinți din străinătate, găsiți soluții pentru micuții voștri. Nu compensați lipsa voastră cu jucării şi dulciuri, pentru că nu este de ajuns. Nimic nu va întoarce acești ani! 😢