Citisem undeva că tații se joacă altfel cu copiii decât o fac mamele, în sensul că găsesc jocuri inedite la care mamele poate nici nu se gândesc sau fac lucruri mai periculoase (fiindcă ar fi mai puțin panicoşi). Așa o fi?

Dacă mă întrebați acum pe mine, sunt întru totul de acord cu afirmația de mai sus. Nu am crezut asta dintotdeauna. Eu nu am fost panicoasă, mi se părea că soțul meu e mai rigid față de mine. Acum, când Edy a crescut şi mă uit cum se joacă amandoi, nu pot să nu zâmbesc și să zic: “da, tații se joacă altfel!“. Şi nu e vorba de panică, au pur şi simplu alt stil.

Soțul meu a devenit mult mai jucăuș de când Edy îl cheamă să facă toate lucrurile împreună. Nu îl lasă o clipă să se relaxeze, iar el nu poate să îl refuze. Fac o echipă tare frumoasă împreună. Uneori eu fac mâncare sau curățenie şi aud râs de ala care se termină cu sughițuri. Întrerup activitatea ca să mă uit un pic la ei, că tare mi-s dragi.

Tații se joacă altfel

Într-o zi, soțul meu trăgea pe parchet un cearșaf pe care bineînțeles stătea Edy. Îl plimba toată casa (noi nu avem praguri sau covoare) şi el râdea de nu mai putea şi voia tot mai repede.

Alteori săreau amândoi pe hol ca broscuțele, se jucau cu mingea, cu mașinuțe. Chiar am văzut şi că se dădeau cu barca. Cum? Soțul meu stătea în fund pe jos. Când se împingea în mâini, aluneca în față şi zicea că vâsleşte. Edy era în barcă, adică la el în brațe.

Poate că din cauza sarcinii eu nu mai dansez și nu mai țopăi cum o făceam. Acum noi pictăm, desenăm, lipim, îl rog să mă ajute la treburile casnice, îi spun povești, îl învăț versuri, îl gâdil, dar parcă nu e la fel de interactiv ca datul cu barca sau cu cearșaful pe hol :).

Cred că tații sunt foarte importanți în viața copiilor. Nu e destul faptul că merg la serviciu ca să întrețină familia. E nevoie să fie prezenți, să se joace, să discute, să îi învețe lucruri noi. Fiecare părinte are propria contribuție, care chiar nu poate fi compensată.

Când soțul meu vine de la serviciu nici nu apucă să se schimbe că deja fuge prin casă după Edy. Se ascund, se prind unul pe altul, și asta mi se pare minunat. Cum să nu îți vină să te joci, când puiul mic te trage de picior şi te cheamă? Uiți de toată oboseala când îi vezi zâmbetul pe chip.

Pot şi eu să fac aceste lucruri, dar nu mai are același farmec.

Tati e tati…

Tati ştie să facă figurine frumoase din plastilină. Știe mai multe despre trenuri şi avioane şi sunt sigură că la capitolul soldăței, roboței şi ridicat zmeu la cer va fi peste mine cu mult. Tati se joacă cu mingea ca fotbaliștii adevărați şi alintă diferit. Știe să ducă copilul în spate, îl aruncă în sus chiar dacă greutatea e mai mare, îl face avion sau îl plimbă “călare”.

Mă bucur că putem fi o familie fericită. Mă bucur pentru ceea ce am şi pentru că soțul meu e tot ce mi-am dorit pentru mine şi pentru copiii noștri. Mă bucur pentru că simt împlinire.

Pe curând!