„Gura lumii” nu o poți închide. Mergi pe stradă şi se găsește cineva să îți eticheteze copilul, să te facă să te simți prost, să îți spună că nu ai făcut nu ştiu ce, să te arate cu degetul. Şi printre prieteni şi rude se găsește cineva să dea sfaturi proaste şi să îți arate cum trebuie să fii mamă. Unii dintre noi încep să fie într-un anumit fel doar ca să scape de „ce zice lumea” și „să nu se facă de râs„. Oare e bine așa?

Cred că toate mamele au trecut prin asta măcar odată. Fiecare vorbă referitoare la propriul copilul îți face mari procese de conștiință, te face să suferi și te face să te întrebi de ce nu ești în „rând cu lumea”. Te intrebi dacă greșești şi îți vine să te ascunzi undeva, să îți iei copilul şi să nu mai ai contact cu nimeni.

Noi am trăit într-o perioadă plină de rușine. Era rușine să ne jucăm gălăgios, era rușine să vorbim mult sau să mancăm fără tacâmuri, să ne murdărim, să stăm în brațe, să fim alăptați sau iubiți prea mult. Trebuia să păstrăm o anumită atitudine, un anumit comportament ca să păstrăm aparențele, să nu ne facem de râs părinții.

Acum am devenit şi noi părinți şi suntem influențați mult de modul în care am fost crescuți. Unii dintre noi vor să schimbe lumea, alții imită în totalitate comportamentul propriilor părinți, unii sunt în stare să facă experimente pe copil doar pentru că așa au auzit că fac alții şi tot așa. Regulile societății ne modelează într-un fel sau altul.

Avem dreptul să alegem, avem dreptul să ne informăm, avem calități, ochi, urechi, capacitatea de a face diferența. De ce să imităm, să ne lăsăm purtați de alte păreri şi să nu mergem fiecare pe drumul său? Ar trebui să ne întrebăm: „eu ce vreau de la copilul meu?„. Dacă vreau să aibă o stimă de sine crescută, încredere în el şi să fie în viitor un adult responsabil trebuie să îi dau voie să exploreze.

De fapt, dacă ne oprim din a face ceva doar pentru că ne întrebăm „dar ce o să zică lumea?” sau îi implementăm această idee copilului, nu facem decât să îl oprim din dezvoltarea normală, să îi scădem din curaj, să îl plafonăm şi bineînțeles.. ne plafonăm şi noi.

Şi totuși…putem scăpa de „ce zice lumea”?

Cred că de fapt nu avem nevoie de a scăpa de asta, ci avem nevoie să ne păstrăm unicitatea. Toată lumea are păreri și diferite moduri de a le expune. Unii parcă dau directive, alții vorbesc ironic, iar noi, dacă avem o stimă de sine scăzută, riscăm să cădem în capcană. E nevoie doar să avem încredere în noi. Poate vom greși, poate vom fi etichetați din nou, dar o vom face pe cont propriu. 

Văd zilnic cazuri în care copiilor li se spune: „stai cuminte că mă faci de râs”, „e rușine”, „se uită toată lumea la noi”, „o să râdă toți de tine” etc. Eu îmi doresc să nu zic niciodată așa ceva. Vreau ca puii mei să înțeleagă că lucrurile le facem pentru noi, nu ca să vadă alții. Curățenie facem să ne menținem sănătoși, nu că avem musafiri, nu aruncăm lucrurile pentru că putem lovi pe cineva, nu pentru că se uită lumea, plânsul e firesc, iar exemplele pot continua.

Cred că în cazurile limită (alea în care copiii forțează un pic răbdarea părinților) avem tendința să ne uităm în jur. Pe de-o parte e normal, de înțeles, însă reacția noastră trebuie să se concentreze exact pe problemă şi nu pe ce crede sau se așteaptă lumea din jur. 

Întotdeauna am zis că pe pentru a educa trebuie să ne educăm întâi pe noi iar a face abstracție de părerile din jur face parte din meseria de părinte.

Tu reușești să nu iei în calcul „ce zice lumea” sau deciziile se raportează şi la asta? Cum crezi că poți evita presiunea celor din jur?

Pe curând!

Foto ganduridinortodoxie.wordpress.com