Până acum n-am știut cum se simte dorul. Dar nu orice fel de dor, ci ăla greu, apăsător şi dureros, la care când te gândești simți suferință şi plângi cu sughițuri de nu știi ce să faci să treacă timpul mai repede. Asta simt eu de ieri. Nu cred că e vorba de hormonii postnatali cât e de dragostea de mamă care nu a plecat de acasă niciodată mai mult de 2 ore.

Doamne cât de greu e.

De mult îl pregătesc pe Edy pentru momentul ăsta, însă pe mine am uitat să mă pregătesc. I-am zis despre faptul că o să merg câteva zile la spital să o scot pe surioară din burtică. Am vorbit şi despre faptul că el va sta acasă cu tati şi buni. I-am zis cum va fi când mă voi întoarce, cum va fi bebelușul şi cu cine va dormi şi am simțit că a înțeles şi era pregătit.

Acasă totul e bine, el e exact cum mă așteptam. E un copil minunat, înțelegător şi bun, eu sunt cu inima pe jumătate frântă. Mi-e așa dor de el încât aseară am închis ochii şi îmi închipuiam că îl îmbrățișez. Va trece, știu asta, dar nu mă așteptam să îmi fie atât de greu.

Sper să mă externeze repede şi să pot să îmi iau doza de fericire absolută.

Nu știu cum e la alte mame însă eu n-am alterat cu nimic ce simțeam până acum. Bebelușul mic şi-a ocupat locul acolo la mine în inimioară. Nu a dat nimic la o parte, doar a completat. Nu am simțit să fac diferențe, să caut să îi asemăn în vreun fel, fiecare e unic şi minunat.

Abia aștept să treacă greul ăsta, să mă liniștesc la noi în cuib şi să stăm acolo ca patru păsărele fericite. Mai e puțin, un puțin dureros pentru mine, dar revederea va fi minunată.

Pe curând!