Atunci când un copil se reîntoarce la niște obiceiuri de bebeluș la care renunțase, se zice că este vorba despre o regresie. Cauzele pot fi mai multe, în general o modificare în viața de zi cu zi: un eveniment traumatic, stres, frustrare. Apariția unei surori sau a unui frate este de asemenea un motiv care poate declanșa regresia.

Am încercat să mă informez cât mai mult înainte să nasc şi să mă pregătesc pentru aceste momente. Nu am început nici să facem trecerea de la scutece la oliță din acest motiv. În primele zile Edy nu a dat semne de regresie. Mă gândeam că nu o să fie multe diferențe, dar cu cât trece timpul, acestea apar.

E o perioadă destul de dificilă pe care încercăm să o depășim cât putem de bine.

Sunt sigură că facem greșeli multe. Uneori nu ştim cum să îl abordăm pe Eduard, dar îi arătăm că îl iubim mult. Suntem foarte calmi, ceea ce ne ajută. Greșeli face oricine.

S-a întâmplat să îmi ceară să îl hrănesc eu cu mâncare pe care de obicei o mânca singur deși înainte îmi spunea: „nu ca la bebeluși” dacă mă vedea cu lingurița. Eu îi povestisem ca cei mici nu știu nici să mănânce şi că o vom hrăni pe surioară cu lingurița.

Când am venit de la maternitate am adus în bucătărie scoica auto ca să o mai țin pe Ioana în timp ce fac curat sau mâncare.

Edy a întrebat ce e, i-am explicat, dar nu a părut interesat. După două zile însă, situația era exact pe dos. Acum se așează de mai multe ori pe zi acolo. Uneori se leagănă, dar pare foarte mândru de faptul că stă şi el.

Când Ioana e la sân, Edy nu se supără, pentru că știe că doar asta mănâncă ea. Îmi cere în schimb să pună mâna pe celălalt sân şi uneori pune gura. Nu suge, dar vrea şi el să facă la fel ca sora lui. Aseară a vrut și să doarmă cu mâna pe sânul meu.

Când am ieșit în oraș acum câteva zile, am luat şi căruciorul cu noi. Nu am pus landoul pentru că m-am gândit că s-ar putea să vrea şi Edy să stea, însă el nici de această dată nu a părut interesat. A împins căruciorul pe unde am mers şi s-a supărat când alt copil a „atentat” la surioară.

A doua oară când am ieșit tot aşa am luat căruciorul, să poată sta şi el şi bine am făcut, pentru că nici nu începusem plimbarea, că Edy a vrut să stea în cărucior. L-am învelit cu păturica roz a Ioanei pentru că îi era frig la mâini şi a stat acolo nemișcat până a trebuit să plecăm acasă. 

Cum abordăm noi aceste regresii?

Pe mine nu mă deranjează că face lucrurile astea, poate pentru că mă așteptam să fie aşa. Nu mă enervez, ba chiar îi fac pe plac pentru că știu că va reveni la normal la un moment dat. Edy are nevoie să înțeleagă că îl iubim la fel de mult şi că faptul că a crescut nu îi interzice lucruri pe care le-a făcut anterior ßi nu le mai face.

Când am mers prin oraș cu păturica roz nu i-am zis nici că e păturică de fete sau că e el prea mare să se plimbe în cărucior, nu i-am zis că e rușine sau mai știu eu ce, deşi sunt convinsă că au fost persoane care s-au uitat şi au gândit că ceva nu e în regulă cu mine. De fapt cine stabilește că roz e doar pentru fete?

Lucrurile par să meargă într-o direcție bună, însă eu sunt un pic nesigură pe felul în care procedez. Mi-am comandat cartea „Rivalitatea dintre frați” de Adele Faber și abia aștept să o primesc şi să o citesc, poate îmi va răspunde la niște întrebări. Eu nu cred că parentingul se cunoaște, ci se învață. Mă gândesc la viitorul nostru, ca familie şi al lor, ca viitori adulți.

Dacă reușim să administrăm bine aceste momente, copilul se va întoarce la felul lui inițial de a fi şi va evolua în direcția bună. Asta m-ar face şi pe mine liniștită şi mai relaxată. Poate o păturică roz care va întoarce privirile de pe stradă va exista întotdeauna, pentru că așa e cu frații, dar dacă noi suntem fericiți şi ne înțelegem bine, restul nu mai contează.

Pe curând!