Ieri am trecut prin spaima vieții mele şi scriu acest articol ca să vă transmit un mesaj: copiii trebuie supravegheați! Nu se ştie când, unde şi ce se poate întâmpla! :(. Să vă povestesc…

Noi am ieșit la plimbare, ca în fiecare dimineață, prin jurul casei. Vreo oră am cules buburuze și am vorbit despre fluturi, avioane şi flori. Era soare, frumos şi Edy voia să plecăm mai departe, să vadă şi alte lucruri.

Se făcuse destul de cald şi apa din sticluța lui era puțină. Nu îi ajungea pentru un drum mai lung, așa că am stabilit să o umplem întâi. Ne-am întors şi am mai găsit câte ceva de făcut. Nu ne grabea nimeni.

În curte erau multe lucruri pe jos. Bucăți de lemn, de fier, cuie, ciocan, drujbă, flex, cam ce mai e în locuri unde se lucrează. La noi e încă șantier. Edy e destul de prudent atunci când calcă, deci nu mă îngrijora. Îi povestisem de multe ori despre unelte şi știa că sunt periculoase. Totuși stăteam pe lângă el să fie totul bine.

A văzut cutia cu cuie şi a luat unul.

Nu era prima dată când umbla cu așa ceva. În general îl las să pună mâna dacă știu că nu se rănește (ne-am mai jucat împreună cu cuie și l-am învățat despre rugină cu ajutorul lor). Stăteam de vorbă cu cineva şi îl urmăream cu privirea. Deodată, l-am văzut cum se îndreaptă catre o rolă mare de cablu deasupra căreia erau prize.

Îl cunosc atât de bine pe Edy încât de cele mai multe ori îi pot anticipa mișcările. Cred că asta face diferența între mame şi alte persoane care stau cu copiii. Mamele, chiar dacă nu se uită la copil, știu ce face acesta, eu așa cred.

În casă, Edy ştie despre pericolul prizelor, dar acelea de afară nu arătau ca cele pe care le cunoaște. Știam că îi place să bage obiecte mici unde găsește loc, iar cuiul în găurele era rețeta perfectă.

Copiii trebuie supravegheați!

În mintea mea s-au făcut niște legături şi am strigat “nuuuuu!” în timp ce mă năpusteam peste el. A ridicat mâna cu cuiul şi urma să îl bage în găurelele prizei. De spaimă, i-am împins mâna într-o parte. Cuiul a cazut fix în gaura de la priză, pentru că mâna lui era la câțiva centimetri deasupra, iar Edy a căzut pe jos. Nu apucase să se electrocuteze. Totul s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă şi tot o fracțiune de secundă mai era până s-ar fi întâmplat nenorocirea.

A început să plângă tare şi  am încercat să îi explic ce s-a întâmplat, dar fără succes. Abia după ce s-a liniștit a înțeles. I-am spus că îi vreau binele şi că am vrut doar să îi iau mâna de acolo, i-am arătat prizele şi cuiele şi i-am vorbit despre curentul electric.

M-am speriat foarte tare.

Când am trecut peste tot, am simțit nevoia să plâng şi să mă bucur că am scăpat doar cu sperietura. Mă simțeam vinovată că l-am speriat şi împins, dar altceva nu am ştiut ce să fac. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi fost dacă nu îl observam.

În acele momente am simțit spaimă, ca niciodată. Mi-am auzit pulsul şi mi-am simțit stomacul în gât. Am realizat abia după aceea ce putea să se întâmple dintr-o neatenție.

Poate mulți dintre voi o să dați vina pe mine, că am lăsat copilul să stea într-un loc în care erau multe lucruri interzise, că nu am reacționat mai din timp sau cine știe ce. Sunt sigură că vor fi păreri de multe feluri, însă concluzia e una:

Copiii trebuie supravegheați!

Pericole sunt la orice pas. Nu ştim ce ne pândește şi când, important este să reacționăm!