Când eram mică vorbeam peltic. Cred că cea mai veche amintire a mea este despre cum toată lumea râdea când eu voiam să spun ceva. Părinți, bunici, matuşi, toți râdeau. Mi se spunea „cepeleagă„, mă rugau să repet cuvinte care sunau comic şi mă imitau. În sufletul meu de copil a început să se adune nesiguranța.

Toate acestea m-au făcut să fiu tăcută, timidă, retrasă. Vorbeam rar şi foarte încet, lucru care iar a stârnit reacții. Eu eram „mutulică„.

Am trăit foarte mult timp cu ideea că nu sunt bună de nimic, cu regretul că m-am născut şi cu ură. Nu ştiam cum să gestionez situațiile, simțeam o furie foarte mare cu care nu ştiam ce să fac. Mult timp am închis porțile sufletului și am lăsat loc doar celor care îmi ofereau siguranță.

Stima mea de sine a fost atunci la pământ. Cred că am pierdut mult pentru că nu mai aveam curaj să vorbesc. Da, aceste etichete mi-au schimbat viața. În rău. Nu aveam curaj să mă afirm, îmi era frică să spun ceva ca să nu fiu acuzată sau luată peste picior.

Cred că părinții mei nu au vrut niciodată să îmi facă rău.

Ei erau sincer amuzați de felul meu de a fi, nu înțelegeau efectele pe care le produc. Aşa era pe atunci. Ca să educe, să schimbe un comportament, părinții aveau tendința de a ironiza sau de a face copilul să sufere. Şi acum se folosește acest tip de educație.

Am doi copii grozavi. Cum aş putea să râd de ei când îi văd cât de frumos cresc? Cum aş putea să le văd întâi defectele printre atâtea lucruri minunate pe care le fac? Eu pot să îi călăuzesc în viață, să le arăt ce e bine şi ce e rău acceptându-i exact aşa cum sunt, fără etichete negative.

Îmi doresc ca ai mei copii să simtă că sunt capabili, să aibă curaj şi încredere de sine. De multe ori îi spun lui Edy că e înțelegător, că e inteligent, curajos, capabil, comunicativ. I-am explicat ce înseamnă fiecare dintre acestea şi ce emoții simte în anumite situații. Eu cred că e foarte important pentru el să știe aceste lucruri.

Copiii au nevoie de apreciere.

Copiii au nevoie să ştie că au calități, ca să le poată îmbunătăți. Este bine să le spunem lucruri pozitive dar reale, pe care chiar le observăm la ei. Pot exista lucruri care nu ne plac la ei. Este normal şi firesc să existe. Dacă se pot repara îi putem ajuta, fără a face caz sau a ne bate joc de ei. Dacă nu se pot repara, ne putem să păstra părerea şi să punem accent pe lucrurile pozitive.

Au nevoie de discuții din care să înțeleagă ce e bine să facă

Edy a văzut de curând un desen animat în care cineva era „timid” şi se dădea în spatele altcuiva, de rușine. Mi-a zis despre această secvență şi prima dată când ne-am întâlnit cu cineva s-a dat în spatele meu. Nu am tras de el să îl scot în față, dar am stat apoi de vorbă. I-am explicat despre faptul că mi-a arătat până acum că are curaj, că e sociabil. I-am zis că îl susțin şi înțeleg dacă vrea să se ascundă după mine. I-am zis ce avantaje are dacă este comunicativ şi curajos. Am simțit o îmbunătățire semnificativă după această discuție. Şi nu e singura de acest gen.

Copiii pot fi modelați apreciindu-i. Ei vor vrea să se perfecționeze, să facă din lucrurile bune lucruri şi mai bune. Au nevoie de aripi pe care cu etichete negative le putem tăia.

Nu îi spune că e obraznic! Dacă îi vei spune aşa, chiar va fi!

Tu îi pui copilului tău etichete negative? Îi spui că e bleg, pămpălău, enervant, ca un porc sau altfel? Te-ai gândit că asta îl afectează?

Ce crezi că ai putea face ca să îl influențezi într-un mod pozitiv?