Parenting

Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte

În ultima perioadă am fost mai agitată, mai nervoasă, mai frustrată. Nu ştiu de ce. Cred că am uitat să apăs frâna la timp. S-au adunat eșecuri şi momente în care nu mai știam cum să reacționez. Când Ioana e agitată mă agit şi eu, când lui Edy îi vin idei (nu prea grozave), eu mă agit şi mai tare. Mi se părea că toată cooperarea de odinioară s-a transformat în nervi de ambele părți (şi la mine şi la Edy). Nu s-a dus totul, dar parcă nici nu mai era acel bine de care mă bucuram nu de mult.

Teoria o ştiam, practica mă omora.

Ştiu ce e bine şi ce nu e bine când vine vorba de parenting. Am citit mult şi am învățat mult. Uneori însă.. viața bate filmul. Simțeam nevoia să ridic vocea să mă fac auzită. Eu sunt o fire calmă şi de cele mai multe ori spun lucrurile cu calm, dar când era nevoie să mai zic odată şi încă odată şi încă odată simțeam că vocea mea nu ajunge unde trebuie. Mi-am dat seama că nu e bine așa, că trebuie corectat ceva. Nu mai știam cum să îmi păstrez calmul, cum să mă reculeg ca să fie bine. De fapt asta era problema.. că modul meu de adresare nu era cel corect și dispărea cooperarea.

Nu este prima dată cand cititul mă ajută. Știind mai multe metode de abordare am mai multă încredere în mine. Simt că pot pune problema în așa fel încât să nu se încheie cu un conflict. E dificil câteodată să eviți un comportament negativ chiar dacă știi zeci de tehnici, dar măcar ai variante pe care să le încerci.

Cartea pe care o citesc acum se numește ”Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească” de Adele Faber și Elaine Mazlish. Am mai citit și Rivalitatea dintre frați de aceleași autoare. Ideea este cam aceeași în ambele cărți, dar sincer, cea pe care o citesc acum mi se pare mult mai interesantă. După ce mă antrenez cu metodele voi mai citi încă odată Rivalitatea dintre frați.

Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte?

Vă recomand să citiți această carte să găsiți răspunsul. Ceea ce scrie în ea necesită antrenament, însă chiar merită. Există mai multe tehnici folositoare și nu numai atât. Te face să înțelegi că uneori e bine să aștepți să vezi ce se întâmplă, uneori e bine să nu spui prea multe.

Ieri am pus în practică ceea ce am învățat. Eram cu Edy acasă și am primit un pachet de la curier. L-am desfăcut și erau câteva bucăți de polistiren în interior. El le-a luat și a început să împrăștie biluțe din acelea albe prin toată camera. M-am ofticat pentru că nu aveam chef să scot iar aspiratorul și în mod normal i-aș fi spus să le strângă dacă tot le-a dat pe jos, probabil pe un ton ferm: ”te rog să strângi toată mizeria asta de pe jos, să nu mai văd nicio bucățică”. El ar fi întors spatele și cred că ar fi strâns mai târziu după mai multe insistențe și dovezi de putere. Am ales să schimb tactica și i-am zis:

Aș vrea să fie curat în casă!

El făcea în continuare biluțe pe jos și zâmbea. Vedeam că mă aude, dar nu făcea niciun pas care să îmi arate că va fi curând curățenie.

I-am zis iar: Aș vrea să fie curat în casă. Am așteptat, nicio schimbare. A trebuit să repet. Stăteam și mă uitam la el și mă gândeam ce să fac. Nu voiam să ridic tonul.

La un moment dat vine cu bucata de polistiren, o pune la loc în cutie și pleacă în grabă. Zice: Aduc mașina de gunoi! (el e foarte pasionat de utilaje de tot felul).

A adus una dintre mașinile lui de gunoi, s-a așezat pe parchet și a luat fiecare biluță și a băgat-o în ea. A stat mai bine de un sfert de oră culegând și apoi a venit foarte entuziasmat lamine și mi-a zis: Polistirenul este tot în mașina de gunoi. Este foarte curățenie!

L-am luat în brațe și i-am mulțumit. Nu îmi venea să cred.

Concluzia… Citiți și voi cartea. Merită!

Pe curând!

 

Facebook Comments
Trei extra-provocări de care am parte de când sunt mamă de doi
Povestea copilului care vrea să deseneze

No comments

Lasă un răspuns