Povestiri din viata

Mă întrebam de multe ori: “Oare voi ști să iubesc alt copil?”

Voi ști să iubesc alt copil

Iată că se împlinește aproape un an de când noi suntem în formulă de patru. Un an cu emoții multe, cu împliniri și griji de tot felul. Înainte, când eram doar trei, îmi era frică de perioada asta. Mă întrebam de multe ori: “Oare cum va fi? Oare voi ști să iubesc alt copil?”. Mi-am făcut multe griji și astăzi am decis să vă scriu despre emoțiile mele de atunci.

Primul născut a fost centrul universului nostru. Toată atenția și energia noastră i-au fost dedicate în cea mai mare parte a timpului. Ni l-am dorit din tot sufletul și asta s-a putut vedea în fiecare moment. Ne-am ocupat foarte mult de creșterea lui.

… dar am hotărât să nu rămânem cu un singur copil

Cineva mi-a spus odată că ar trebui să nu mai fac copii… pentru că sunt greu de crescut. Am râs și am zis că e păcat să las doar unul, pentru că noi ne pricepem să facem copii frumoși și inteligenți. Planurile erau stabilite, așa că, nu după mult timp, burtica mea a început să crească pentru a doua oară.

Pe timpul sarcinii am alăptat o perioadă, apoi Edy a renunțat la sân. Au fost și momente dificile în care probabil el a suferit, apoi a urmat o înțărcare blândă, la vârsta de doi ani și vreo două luni. Am simțit atunci că sarcina a forțat cumva lucrurile. Nu mai putea fi ca înainte, iar el era cel care suporta consecințele. Vinovăția s-a așezat pe umerii mei în acel moment dar cu timpul am înțeles că a fost bine cum au decurs lucrurile.

Am trecut peste moment și am simțit că puiul meu cel mare crește și parcă nu mai depinde atât de mult de mine. Mă bucuram când vedeam că acceptă să iasă și cu alte persoane și că devine copil mare. Așa am reușit să ajung cu sarcina la final. Mă simțeam enormă, termenul parcă nu mai venea, așa că îmi doream să scap cât mai repede.

Îmi era frică de plecarea la maternitate

Edy nu dormise niciodată fără mine și asta urma să fie o ruptură, mai mult pentru mine cred. Îi povestisem despre cum va fi, însă grijile mă năpădeau uneori. Se va descurca? Va suferi? Nu puteam da înapoi, deși în unele momente am gândit că mi-am complicat viața. Mă simțeam vinovată că va suferi, că alegerea noastră îl va afecta. Viața în trei fusese perfectă. “Oare de ce am ales să mergem spre necunoscut?” mă intrebam.

Oare voi ști să iubesc alt copil?

Când am plecat la maternitate m-am gândit la ceea ce am eu de făcut. Eram încrezătoare că el se va descurca și tot ceea ce îmi doream era să o văd pe micuță sănătoasă. Și în acea zi chiar așa a fost. Întâlnirea cu ea a fost la fel de emoționantă ca la prima naștere. Am pupat-o cu la fel de multă bucurie și când am ajuns în salon am privit-o ore întregi cu aceeași dragoste în inimă. Avea buze frumoase și pielea roz și fină. Era frumoasă. Era a mea și știam cum să o iubesc.

Următoarele zile au trecut însă greu… Edy era minunat acasă, așa cum îl știam, dar în inima lui, probabil, se duceau lupte grele. El reușea să facă față, eu însă nu. O parte din inima mea era acasă, la el. Dorul era foarte apăsător. Seara, când închideam ochii, îmi închipuiam că îl strâng în brațe. În mulțimea aceea de emoții de tot felul am simțit că nu mai pot. Am plâns mult și m-am consumat, nu pentru că mi-aș fi dorit să schimb lucrurile ci pentru că asta îmi făcea bine.

Când am ajuns acasă, Edy era distant față de mine. Am suferit atunci în sufletul meu, dar l-am înțeles. Era normal să fie așa. Am făcut tot posibilul să petrecem mult timp împreună și după trei zile am simțit că legătura noastră e aceeași.

Ioana era mică și se trezea des. Plângea mult seara, iar uneori se trezea noaptea și mă plimbam cu ea în brațe câte o oră sau două. Era greu să fiu odihnită ziua, dar am prins putere… nici eu nu știu de unde. Timpul a trecut și ușor, ușor, ne-am obișnuit unii cu ceilalți. A început și Ioana să fie mai prezentă, să ne vadă, să râdă și am învățat și noi să o iubim tot mai mult.

Edy a avut și are încă momente de gelozie.

La vârsta lui, gestionarea emoțiilor este un proces de învățare. Încerc să caut în mine răbdarea și să văd că e tot mai bine. Sunt zile și zile… Prima dată când a lovit-o (și următoarele) m-am simțit din nou vinovată. Consideram că e eu i-am făcut rău, că schimbarea l-a afectat, că suferă pentru deciziile noastre, că eu ca mamă am eșuat. Apoi am dezbătut problema și am realizat că nu e chiar așa.

Acum, după un an, îmi dau seama că lucrurile au evoluat mult și că el chiar o iubește, dar uneori nu știe cum să se comporte. Am realizat că nu avem nevoie de viață așa zis perfectă ci de multă iubire, iar lucrurile se schimbă și în funcție de noi.

Provocări vor fi întotdeauna și este treaba noastră să învățăm cum să ne purtăm. Am învățat și eu că relațiile între frați sunt cele care îi pregătesc pentru viață și frustrările îi întăresc. De mult nu am mai avut sentimentul că am greșit și se pare că nici nu îmi mai pot închipui viața în trei. Suntem bine așa, iar Ioana este la fel de iubită. Deci da, pot și știu să iubesc alt copil la fel de mult. Important este că mi-am dat șansa asta și am trecut peste perioada grea, încărcată de emoții.

Pe curând!

Facebook Comments
Mami, să nu intri!!
Unii copii merg cu sorcova ca să aibă ce mânca

No comments

Lasă un răspuns