Parenting / Povestiri din viata

Cât de departe mergem cu libertatea de explorare a copiilor?

libertatea de explorare a copiilor

Edy e pasionat de vietățile pe care majoritatea dintre noi le considerăm scârboase. Îi plac broaștele, râmele, ploșnițele, șopârlele și lista este foarte lungă. Pentru noi, ca părinți, e dificil, uneori, să le lăsăm copiilor libertatea de explorare pe care și-o doresc, nu-i așa? Care ar trebui să fie limita? Astăzi discutăm pe marginea acestui subiect.

Te-ai gândit vreodată cum ai reacționa dacă într-o zi ai sta pe bancă în parc și copilul tău ar veni fuga să îți arate ce broască a prins?

Unii parinți probabil ar fi tentați să țipe, alții ar lua-o la fugă. Unii i-ar spune copilului să o lase jos, unii l-ar obliga să facă asta. Poate unii i-ar da peste mână, alții l-ar certa. Dar eu mă întreb… acest lucru este despre noi, părinții sau despre ei, copiii?

Mie mi se par scârboase broaștele. Probabil și ție. Când eram mică, prindeam o grămadă de broaște la țară, dar acum nu mai am curaj să pun mâna fără mănuși. Eu mi-am trăit copilăria, dar și fiul meu are dreptul să și-o trăiască pe a sa.

Toată lumea știe că cei mici au nevoie să exploreze. Asta îi face să aibă încredere în ei, să testeze limite, să fie curajoși și puternici. Faptul că ei explorează orice, îi învață despre natură, despre cum funcționează ea, despre ce e bine sau rău, despre realitate și ficțiune.

Înainte să vă spun despre cât de departe putem merge cu libertatea de explorare a copiilor, vreau să vă povestesc două întâmplări.

Eram într-o seară în parc, lângă lac. Edy prindea de zor mormoloci cu o plasă de fluturi, împreună cu tatăl lui. Erau încântați de câți au prins, ba chiar selectau după mărimi unul mai gras, unul mai mare etc. Când am plecat de acolo, avea strânși deja vreo 20 și îi plimba mândru prin împrejurimi.

Deodată, s-a apropiat un băiețel. L-a întrebat ce are în plasă, a cerut să țină și el unul în mână, apoi a zis că vrea să le arate și părinților lui, cu promisiunea că îl aduce înapoi.

L-am urmărit cu privirea până a ajuns la o masă, la o terasă, unde a vrut să se laude că are curaj să țină un mormoloc. Doar că reacția părinților a fost urâtă… L-am auzit pe băiat plângând mult și tare și nu s-a mai întors cu mormolocul. De fapt nici copilul nu a mai venit. Ne-am simțit prost pentru că am fost parte la această situație.

Am stat și m-am gândit la acest moment până am ajuns acasă. Mă întrebam ce era dacă îl mai lăsa să îl țină în mână un minut. Oricum pusese mâna pe el și fapta era consumată. El se simțea atât de bucuros că are curaj, iar părinții nici nu au ascultat să vadă ce are de zis. Au reacționat după propria lor părere, nu au acceptat părerea copilului.

Într-o altă seară, scenariul s-a repetat. Același lac, același parc, aceeași plasă în care se adunau mormoloci. Copilul (altul de această dată) care a venit la Edy a mers la mamă și i-a arătat ce are în mână. Mama s-a speriat, i-a zis că ea nu poate pune mâna pe așa ceva, însă nu i-a zis copilului să nu pună nici el. Ba chiar l-a lăsat să se joace cu Edy mult timp, probabil vreo 30 minute.

La plecare, mama copilului a venit la noi și ne-a mulțumit că i-am făcut așa o bucurie fiului ei. Am intrat în vorbă, am apreciat-o că nu i-a interzis copilului să se joace și am plecat toți cu zâmbetul pe buze. Mi s-a părut o femeie grozavă, ba chiar îmi părea rău că nu i-am cerut numărul de telefon.

Cât de departe mergem cu libertatea de explorare a copiilor?

Cele două povești de mai sus sunt reale și ni s-au întâmplat nouă, în seri diferite în care am ieșit afară. Pentru mine au fost o lecție, chiar dacă noi am acceptat preferințele lui Edy în ceea ce privește insectele și broaștele. Sunt și alte momente în viață în care cei mici au nevoie să nu intervenim. Atunci când o facem, rezultatul e cam același din prima poveste.

Ce ar trebui noi, părinții, să înțelegem este că avem copii unici. Ei sunt ființe independente cu drept de a alege. E despre ei, despre copilăria lor. Putem sta în umbră, să ne afirmăm doar atunci când considerăm imperios necesar, dar in rest e bine să avem încredere în ei. Deci libertatea de explorare a copiilor merge până la limita siguranței, în niciun caz a fricilor noastre sau a părerilor noastre.

Tu ce părere ai?

Facebook Comments
Inteligența emoțională sau diferența dintre ei și noi
Ești arțăgoasă și cicălești copiii? Iată soluția!

5 Comments

  • avatar image

    marimaria88

    mai 27, 2018

    Reply

    Găbiță al meu cred că va fi așa. Până acum a prins greieri, furnicuțe și un păianjen. Păianjenul recunosc că i l-am aruncat jos din mână de frică să nu îl muște. În rest el tot prinde între degete și le omoară. E cam răutate.

    • avatar image

      Emoţii de mamică

      mai 27, 2018

      Reply

      Si la noi a inceput cu ceva furnicute si vaca domnului. Apoi ne-am mutat la casa si in apropiere erau zone cu iarba si lucerna si le-a luat pe rand. A vazut ca le poate prinde si a exersat pana a facut performanța :). Va urez multa rabdare pentru ca un hobby de asta este greu de răbdat :)

      • avatar image

        marimaria88

        mai 28, 2018

        Reply

        Păi dacă-i vorba așa nu-i a bună. Eu sunt cam fricoasă din fire. Bine măcar că el nu este ca mine.

        • avatar image

          Emoţii de mamică

          mai 28, 2018

          Reply

          Oricum, cei mici au parte de schimbari mari bruste, asa ca oricand ne putem astepta la exces de curaj apoi la frica sau invers.

  • avatar image

    marimaria88

    mai 27, 2018

    Reply

    Găbiță al meu cred că va fi așa. El însă tot ce prinde omoară . Până acum a prins furnicuțe, greierași și un păianjen. Păianjănul recunosc că i l-am aruncat jos eu pentru că îmi era frică să nu îl muște.

Lasă un răspuns