Parenting

Ce m-a făcut de curând să trec mai ușor peste un tantrum de-al lui Edy

Arțăgoasă tantrum

Ne place să diversificăm zonele în care ieșim. Căutăm să nu mergem zilnic în același loc, deși variante avem extrem de puține. Orașul în care locuim e foarte limitat în acest sens. Nu prea sunt parcuri, iar spațiile pentru copii sunt puține și neinteresante pentru ai mei copii. De aceea, de când era Edy mic, am luat la rând alte obiective: gara, autogara, piața, centura etc. De curând am ajuns și la stadion.

Stadionul e un loc preferat pentru că ei pot vedea de la înălțime, pot să urce scări, să se plimbe împrejur. În ultima perioadă am mers de mai multe ori. Am mers și la alergat, pentru că văzusem că Edy are rezistență bună. El merge câțiva km pe jos zilnic, de aceea nu ne-am gândit că va obosi foarte mult.

După alergare, nu a durat mult până la tantrum

În acea zi despre care vă povestesc acum, a alergat două ture și era obosit, așa că am ales să plecăm la plimbare în zonă. Am mers pe jos jumătate de oră, ne-am uitat la utilajele care treceau pe centură și apoi am ajuns în dreptul unui Lidl. Am zis să intrăm să le iau o gustare, pentru că le era și foame. Când să ieșim, Edy era obosit și nu mai avea răbdare să stea la rând. Era irascibil, se enerva din orice, așa că am lăsat doar soțul înăuntru.

I-am luat în brațe pe amândoi până afară. Ioana e foarte empatică dacă îl vede pe Edy plângând, drept urmare începe și ea. Deci era concert. Edy s-a supărat și pentru că am ieșit. Știți voi că uneori ei găsesc o problemă în orice, așa că își vărsa pe mine supărarea și oboseala. Aveam doi copii care plângeau pe trotuarul de lângă supermarket, iar eu am tras aer în piept și i-am luat pe rând.

Ce am făcut?

M-am lăsat în jos spre ei, pe Ioana am luat-o pe un picior și și-a revenit. Deci jumătate de problemă era rezolvată. Edy plângea în continuare și uneori bătea din picior. Îi vorbeam și îi explicam de ce am ieșit, că vine și tati imediat, că sunt acolo pentru el etc. Probabil că aveam fața aia de “oh, Doamne, sper să scap cu bine și din tantrumul asta, să plecăm acasă să-i culc”.

De obicei, Edy se agită cu picioarele de câteva ori și apoi se mai relaxează. Îl ajută dacă eu îmi păstrez tonul vocii constant, așa că vorbeam și îi explicam iar și iar același lucru. Așa îmi păstrez și eu calmul să nu mă enervez. Știu că nu aude prea mult din ce îi zic, dar măcar vede că sunt alături de el.

Nu mă stresez dacă bate din picior. Știu că e o manifestare a furiei, așa că nu am obiceiul să îi spun: “nu-mi bate din picior!” cum am mai auzit. Cred că emoțiile trebuie cumva exprimate și nu mă interesează că se uită lumea din jur. Să arunce obiecte sau să lovească, nu pot să îl las, dar din picioare… să bată cât doreșe. Așa îmi arată cât de furios e.

În momente de tantrum mă blochez pe situație și mă concentrez mai mult la el decât la mine. Îmi e mai ușor să îi vorbesc decât să zâmbesc.

Deodată, văd o doamnă foarte în vârstă în ușa marketului, cam la vreo 5 metri de mine, cum se uita fix la noi. Mi-a atras atenția faptul că i-a zis ceva lui Edy sau a avut intenția asta, dar în plânsul lui nu am auzit nimic. Când Edy m-a văzut că mă uit în altă parte s-a liniștit și el. Probabil era curios la ce mă uit. Atunci am văzut-o pe femeie că spune: “Vaaaai. Ce rușine!”.

Era cu mâinile ca la rugăciune, lipite sub bărbie și se minuna de parcă nu văzuse niciodată un copil în plin tantrum. Țin minte că mă disperau foarte tare acum ceva timp oamenii aceștia care nu aveau altă grijă decât a mea, dar de data asta m-a pufnit râsul. Sincer. Mi s-a părut din altă eră, aceea în care oamenii nu înțeleg mecanismul comportamentelor copiilor. Prin cap mi-a trecut doar: “cred ai vrea să îi dau măcar o palmă la fund, să îi arăt eu lui!”.

În timp ce îmi faceam în cap scenarii cu reacțiile la care probabil se așteaptă astfel de persoane, am zâmbit. Mi-am confirmat că nu e greșit nimic din situația noastră și asta m-a revigorat. I-am zis lui Edy că îl iubesc mult, că vreau să îl îmbrățișez și i-am zâmbit așa, cu toată inima, că nu e greșit că uneori izbucnește.

M-am relaxat atât de tare, încât i-a trecut și lui toată supărarea.

Cred că atunci când copilul are un tantrum are nevoie să vadă că e iubit fix așa cum este. Are nevoie să fie auzit, înțeles și iubit. Probabil de frica ochilor răi și a etichetelor luăm de multe ori decizii rele.

Pe mine m-au îmbărbătat ochii răi. A fost ca și cum m-a tras cineva de mânecă și mi-a adus aminte ce misiune am eu. Ce misiune am? Să îi iubesc necondiționat și să îi ajut să crească mari.

Nu e greșit să le spun că îi iubesc, nici măcar atunci când bat din picioare.

Nu e greșit să îi strâng la piept când nu mai au răbdare să stea unde am eu nevoie.

Nu e greșit să aibă emoții. Uneori furia e o emoție bună, care eliberează corpul de alte emoții neexprimate.

Când copiii au tantrum, nu e un capăt de lume. La noi se vehiculează ideea că nu trebuie lăsat copilul să plângă. De fapt, corect e: nu trebuie lăsat copilul să plângă neconsolat

Plânsul nu e un semn de slăbiciune. E semnul că cei mici au nevoie de și mai multe îmbrățișări și vorbă bună.

Au nevoie să îi iubim întotdeauna!

 

Dă un like paginii Emotii de mămică dacă dorești să fii în continuare alături de mine și la curent cu postările de pe blog! Mulțumesc pentru vizită!

Facebook Comments
Când se enervează părinții cel mai ușor?
Ce să NU îi spui unui copil înainte să meargă la grădiniță pentru prima oară

No comments

Lasă un răspuns