Când te simți mamă perfectă înseamnă că mai ai nevoie măcar de un copil

Îmi amintesc perfect momentul în care stăteam la coadă la covrigi, iar o fetiță a venit din senin și l-a lovit pe fiul meu în spate. M-am simțit foarte furioasă pe ea și apoi pe bunica ei care a venit și a lovit-o ca să îi dea o lecție. I-am și zis că fata a văzut acest comportament acasă și de asta se comporta așa. Am judecat, am tras concluzii false, doar pentru că eu nu pățisem asta cu al meu. Probabil eu eram atunci o mamă perfectă…

După o vreme, fiul meu a început să lovească din senin, deși noi acasă nu îl loveam pe el. Era furios. Pe noi, că îi adusesem o surioară și că simțea că iubirea pentru el nu mai e întreagă. Lovea oricând voia să exprime ceva și nu reușea să facă asta cu cuvinte. Am simțit că eu greșesc, dar cu timpul diferențele mi-au arătat că nu întotdeauna e vina părinților.

Am avut nevoie de al doilea copil ca să realizez contrariul

Având doi copii, am aflat că există comportamente pe care nu le poți anticipa. Există comportamente care apar fără să țină cont de educație sau de părinți. Sunt etape din viața lor care răsar fără să ne întrebe și pe noi dacă ne convine. Felul de a fi al copilului contează foarte mult și pot fi atât de multe diferențe… încât uneori îți vine să te ascunzi undeva și să nu mai ieși.

Dacă cineva mi-ar fi spus acum câțiva ani că bebelușul său e agitat noaptea, probabil i-aș fi dat sfaturi despre cum să îl pună la sân, despre cât de important e să doarmă împreună sau să încerce să facă modificări în program. Așa făcusem eu. Acum aș spune doar că îl înțeleg și să aibă răbdare. Toate trec.

Când aveam un singur copil aveam timp să mă gândesc la pasul următor, nu mă presa nimeni din altă direcție niciodată. Obțineam cooperarea imediat, nu exista gelozie, așa că în mintea mea era totul grozav. Nu mă consideram o mamă perfectă, dar mi se părea că făceam treabă bună.

Aveam tot felul de păreri despre cum își cresc alții copiii. Mi se părea deplasat să văd părinți nervoși pe stradă, copii care efectiv se trânteau pe jos cu țipete și tot felul de manifestări. Copilul meu era mic, nici nu apucasem să înțeleg cum funcționează creierul său. Nici nu știam ce va urma peste doi ani. Aveam tot felul de convingeri.

Apoi am devenit acel părinte de pe stradă pe care îl etichetam odată…

Am ajuns la alte etape în care nimic nu mai era ca înainte. Am ajuns la emoții puternice, la gelozii greu de gestionat la vârste de acestea mici. Am trecut peste unele și vin în continuare altele, dar am trecut prin momente pe care le judecam altădată. Am învățat că nu e cineva vinovat și că oricând mi se poate întâmpla și mie.

Eu nu sunt o mamă perfectă. Sunt una care greșește, care se întreabă care e soluția cea mai bună. Sunt o mamă plină de griji, cu senzația că mă depășesc uneori situațiile. Da, uneori nu știu cum să reacționez, iar uneori îmi dau seama că puteam face mai bine. Învăț cât pot din greșeli.

Am doi copii extrem de diferiți. Ce a funcționat la unul, nu a funcționat la celalalt. Am aflat că unii copii plâng mult de tot și nu se liniștesc nici la sân. Am aflat că unii copii când au tantrum se trântesc efectiv pe jos și dacă îi iei de acolo mai rău faci. Am aflat că unii copii nu dorm bine noaptea sau sunt mai agitați decât alții. Am aflat că fricile nu le poți fugări peste noapte și nici curajul nu vine când îl chemi.