Povestiri din viata

Educatoarea lovește copiii. Înfruntarea

Educatoarea lovește copiii

Am aflat de curând că educatoarea fiului meu lovește. Cum am aflat? Ce am discutat cu părinții? Ce am hotărât să facem? Despre aceste lucruri am scris deja în articolul “Acționăm sau așteptăm“. Astăzi vă povestesc despre cum a decurs înfruntarea și cum a fost următoarea zi pentru copilul meu.

În ziua în care urma să discutăm cu educatoarea, s-au adunat 12 părinți. Nu au participat și copiii, pe ei i-am dus acasă. Doamna era foarte agitată și nervoasă, aproape că nu se putea liniști. Noi, părinții, am mers într-o sală separată, unde am așteptat-o. Înainte să apară și ea, am vorbit între noi. Fiecare spunea că cel mai bine ar fi să ne expunem punctul de vedere cu calm, pe rând, dar că problemele chiar trebuie expuse toate. Povesteau despre nereguli și schimbări ca și cum plecau la protest.

Când doamna a intrat în clasă, se cunoștea că e stresată foarte tare. Nu ne lăsa să vorbim, era cu o falcă în cer și una în pământ. S-a așezat, și-a schimbat locul, a început să vorbească fără oprire, să ne ceară nouă socoteală. Era ceva de genul: “Hai, să văd eu acum care e copilul care zice că l-am lovit. Al tău? Al tău? “.

Eu nu eram pusă pe ceartă și mă interesa foarte mult modul în care își va spune părerea referitor la acuzații. Pentru mine, in general contează foarte mult limbajul nonverbal. Am avut senzația că mă detașez și că mă uit la fiecare în parte, de la distanță. Am observat că mămicile care fuseseră viteze până atunci, s-au înmuiat complet. Nu mai voia nimeni să își expună punctul de vedere, parcă nu mai recunoștea nimeni nimic.

Una dintre mămici a luat cuvântul, a rugat-o pe doamnă să ne lase și pe noi să vorbim și i-a spus care sunt problemele pe scurt. Doamna se simțea vinovată, se vedea asta prin ceea ce spunea. De fapt, nici nu știa cum să reacționeze. Întâi a spus că așa e felul ei, că țipă de când se știe, pentru că nu poate să îi facă pe copii altfel să coopereze. Apoi spunea că ea nu îi bate, că îi așază în sală în așa fel încât să fie bine pentru ei și pentru ea. Încerca să devieze de la subiect ca să scoată în evidență lucrurile pe care le face bine. Ne zicea că dacă ar bate copiii, ei nu ar mai veni la ea.

Mămicile care acuzau până atunci că educatoarea lovește, au cam luat poziția ghiocelului și nu mai luau atitudine așa cum făcuseră când doamna nu era de față. Doar două mămici au zis în final ce au avut de zis. Eu am înțeles din reacția doamnei că ea nu consideră bătaie trasul de urechi sau o palmă la fund. În schimb se tot plângea că sunt copiii obraznici și că nu are ce face. Cam aici se încheia discuția. Ea trăgea singură concluziile și rămâneau problemele nerezolvate.

Educatoarea nu știe să facă altfel…

Eu nu îmi planificasem să mă bag prea mult în seamă. Voiam să văd care e adevărul, să știu cum să vorbesc cu fiul meu în continuare. De față erau părinții copiilor care au suferit mult mai multe, pe o perioadă mai lungă, așa că aveau întâietate la discuție. Doar că nu mai voia nimeni să ia cuvântul. Toată lumea a înțeles că am venit degeaba și preferau să lase lucrurile așa. Dar nu e normal.

Cumva înțeleg că nu îi e ușor nici doamnei să își facă meseria. Chiar mă gândisem cum ar fi o zi în locul ei. Nu ar fi simplu deloc. Mi-am dat seama și că ea a procedat greșit până acum, că și-a pierdut credibilitatea în fața copiilor. Ei nu o respectă de fapt. În plus, de 25 de ani procedează așa. Noi îi cerem să nu țipe, să nu lovească, dar ea nu știe să pună altceva în loc. E ca și la copii. Le spunem ce să nu facă, dar foarte rar e spunem ce să facă.

Pot înțelege că educatoarea lovește pentru că nu știe să facă altfel, dar nu pot tolera acest obicei.

Am luat și eu cuvântul și i-am zis că fiul meu, deși nu a fost lovit, spune acasă că ea țipă prea mult și că îi este frică. I-am zis că el a înțeles că cine face obrăznicii asta merită, ceea ce nu e ok și că, pentru mine și trasul de mână înseamnă bătaie. Nu pot accepta să stea într-o clasă în care vede lovituri.

I-am mai zis și că a fi obraznic, pentru fiecare are alt înțeles. De exemplu, un copil care sare, pentru mine e un copil perfect normal. Poate pentru alții asta reprezintă obrăznicii. I-am mai spus că îmi doresc să ne spună și nouă părinților problemele și să nu își însușească ea tot. Pentru că vrea să fie prea bine pentru noi, cade în altă extremă, una exagerată. Adică e normal să ne spună că un copil a țipat, că nu a vrut să participe la o activitate sau că a plâns. Putem vorbi și noi cu copiii acasă, dar trebuie să știm care sunt problemele.

Când i-am zis lucrurile acestea, a zis: “Ai dreptate. Și ce vrei să fac? Na, taie-mi capul acum”.  Mi-a părut bine că mi-a dat dreptate, chiar dacă a zis-o sub forma asta. Mă gândisem că niciun părinte nu va veni cu soluții, de aceea am scos eu din geantă o carte și i-am dăruit-o. O luasem la mine pentru că știam că așa se va întâmpla. I-am zis că o să o ajute. Nu a primit gestul meu prea bine, a fost un pic ofensată. Mi-a zis că ea a citit cărți, că să nu cred că ea nu știe ce scrie în ele, dar eu am tăcut și am lăsat lucrurile așa. O mămică mi-a aprobat gestul cu un zâmbet, iar altele mi-au spus apoi că a fost o idee bună.

Până la urmă educatoarea a luat cartea și cred foarte tare că dacă citește măcar primele 5 pagini e deja un câștig foarte mare atât pentru ea cât și pentru copii. Chiar de la început, în carte, e vorba despre un cadru didactic care simte exact ceea ce a zis ea că simte. Că nu o înțeleg copiii, că sunt mereu contra ei. De fapt, ea nu îi înțelege pe copii, dar asta va descoperi citind.

Dacă vă interesează și pe voi cartea, să știți că este vorba despre “Comunicarea eficientă cu copiii” de Adele Faber și Elaine Mazlish. Se găsește și pe internet o ediție mai veche în format pdf, dar eu cred că merită cumpărată, mai ales că are un preț mic. E un ghid important al comunicării cu copiii și cred foarte mult în informațiile din ea. Vă recomand din suflet să o citiți și să o faceți cadou și altor educatoare sau părinți care cred că nu mai au soluții cu copiii.

Cum a fost a doua zi la grădiniță?

Ziua de după ședința aceasta a fost ultima, înainte de vacanță. Când l-am luat pe Edy, primul lucru care mi l-a zis a fost: “mami, să știi că astăzi doamna a fost foarte calmă!”. El nu mi-a zis până acum lucruri de acestea, așa că sunt sigură că ea a vorbit cu ei despre ceea ce vor părinții. Probabil le-a cerut să fie cuminți ca să reușească să își mențină calmul.

Edy mi-a zis că a bătut palma cu doamna, că ea l-a întrebat dacă sunt prieteni și că i-a plăcut mai mult ziua fără țipete. Nu știu cât o să țină. Părinții au zis că vor să meargă și la director dacă nu va fi mai bine, dar eu cred că le piere curajul când sunt în fața faptului, ca și la întâlnirea de cu o zi înainte.

După această experiență am nevoie să văd că e mai bine, dar concluzia mea este că e important să acționăm la timp, atunci când lucrurile se întâmplă. Dacă aș vedea că doamna îmi trage copilul de mână, nu aș aștepta un an să discut cu ea. Unii copii fac pipi în pat pentru că se adună frici. Unii suferă și aceste lucruri se adună. Dacă stăm și așteptăm să se întâmple minuni, nu vom face decât să amânăm.

Nu vrem să se răsfrângă asupra copilului, nu vrem să ne facem de rușine, dar cred că nu putem sta cu mâinile în sân. Nu se rezolvă? Există și alte grădinițe, alte doamne. Uneori ne e nouă confortabil să nu facem schimbări, dar aici nu e vorba despre noi, ci despre ei. Despre copii…

Credeți că a fost bine cum am pus problema?

Facebook Comments
Listă de activități pentru calendarul advent
Educatoarea lovește copiii. Acționăm sau așteptăm?

No comments

Lasă un răspuns