Parenting

Când se enervează părinții cel mai ușor?

educă agresiv copilul enervează părinții

Peste tot văd părinți care caută soluții să nu mai țipe, să nu mai lovească. Majoritatea spun că se simt foarte des depășiți de situație. Mi-am pus multe semne de întrebare vizavi de acest subiect. M-am gândit la cum procedăm noi și ce soluții există, de ce unii reușesc și unii nu. Cred că pentru a rezolva problema aceasta este necesar să pornim de la întrebarea: “Când se enervează părinții cel mai ușor?”. Poate că dacă știm răspunsul, e mai simplu să gestionăm situațiile, să ne autocontrolăm.

Se adună grijile, responsabilitățile și nu mai reușim câteodată să ne echilibrăm și să acționăm așa cum ne dorim. Nu mai știm unde să căutăm resurse sau cum să facem să fie bine. Totuși, această stare de nervi este doar a noastră și doar noi putem să o gestionăm.

Copilul nu e vinovat că s-au adunat lucruri, deci merită să ne găsim echilibrul pentru el. El nu e o povară, e o ființă umană care vrea să crească frumos cu ajutorul nostru. Avem nevoie să ne dăm seama când să spunem STOP propriilor simțiri, pentru ca emoțiile să nu ne facă să ne pierdem în palme la fund, țipete, înjurături și altele.

Când se enervează părinții cel mai ușor?

Când nu știu să reacționeze altfel

Când bebelușii sunt mici plâng mult. Au colici, pusee de creștere, anxietate de separare, frici de tot felul. Ne vor lângă ei și noi încercăm să le facem pe plac la fiecare scâncet. Dar uneori plânsul nu trece cu un legănat sau cu sân. Plânsul mult face ca emoțiile noastre să o iau razna. De fapt, suntem copleșiți din cauză că nu mai știm ce să facem. Așa apare frustrarea, neputința, tristețea, asociate cu nesomnul, cu o eventuală depresie.

Asta simțim și când copilul mai crește. Îl rugăm un lucru o dată, de două ori, de zece ori și el ne sfidează. Ne dorim să facă ceva anume și îi explicăm asta dar el nu vrea. Spunem că e obraznic, neascultător, încăpățânat. De fapt, nu îi înțelegem nevoile și nu știm cum ar trebui să reacționăm. Nu avem acel as în mânecă pe care ni-l dorim. Nu știm ce ar mai putea funcționa. El nu are nicio vină că noi nu știm.

Există lucruri pe care nu îl putem obliga pe un copil să îl facă. Spălatul pe dinți ar fi un exemplu. Când se opune, am vrea să recurgem la toate variantele pentru a-l convinge și așa se ajunge la nervi mari. Dacă el tot nu cedează e frustrant, nu? Ne supără că nu avem tehnici care să ne ajute. E o bătălie la care pare că el a câștigat.

Tehnici există, dar lipsa noastră de informare e o problemă. Nu știm să acționăm în așa fel încât să fie benefic și copilului. Ne bazăm pe faptul că părinții noștri nu au citit cărți și până la urmă am crescut. Ajungem să facem greșelile pe care le condamnam odinioară, pentru simplul fapt că nu știm să facem altfel. De asta există acum cărți de parenting.

Avem nevoie să înțelegem care sunt etapele de dezvoltare ale copilului, să înțelegem că tantrumurile sunt normale în viața lor. Avem nevoie să știm de ce nu vor să coopereze, de ce spun “nu” și par că ne fac în ciudă. Cei mici au nevoie de limite impuse cu blândețe iar bătaia, pedepsele și recompensele le fac mult rău pe termen lung.

Când au treabă și copilul vrea altceva

Se intâmplă să trebuiască să plecăm urgent undeva și fix atunci copilul pare că se mișcă cu încetinitorul. Simțim că nu o să ajungem la timp și asta ne enervează la culme. Parcă se întâmplă doar atunci când avem nevoie să ne grăbim. De fapt, doar atunci observăm. Suntem atât de stresați de plecare, încât emoțiile ne fac să explodăm. Nu e vina copiilor că nu ne-am luat o marjă de eroare.

Zilele trecute am văzut în parc o mamă care butona telefonul. În timp ce ea era concentrată în ecran, cel mic s-a cățărat pe un gard, destul de sus. Când ea a ridicat privirea și l-a văzut, l-a luat și l-a trântit pe tricicletă. I-a zis nervoasă că nu îl mai lasă să coboare și a plecat în grabă împingând tricicleta, cu ochii tot în telefon.

Am pățit și eu să mă enervez pe o chestie asemănătoare și chiar o înțeleg pe acea mamă. Aveam de trimis un e-mail urgent și chiar atunci copiii se agitau care și cum. Eram pusă sub presiune și în astfel de momente prefer să fiu lăsată un pic în pace. Totuși, ei voiau fix atunci atenție. Dar nu e vina lor că aveam treabă și am uitat să cer un răgaz.

Mi se mai întâmplă să mă enervez când știu că am de făcut mâncare și timpul e limitat iar copiii sunt plângăcioși sau nu vor să se joace fără mine. De fapt, în toate situațiile e vorba de atenție și de timp. Copiii nu se schimbă, vor atenție permanentă, dar noi vedem lucrurile diferit când suntem stresați.

Soluția este să lăsăm tot timp de o secundă în care să empatizăm cu ei și să le cerem acea pauză. Se vor simți “bagați în seamă”, pentru că până la urmă despre asta e vorba. Vor vedea că am lăsat tot pentru ei și vor fi mai mult dispuși să ne acorde acele câteva minute în care să ne facem treaba.

Caând copilul greșește

Există mulți părinți care își lovesc copiii când aceștia cad și se lovesc. Da, uneori copilul își murdărește pantalonii, dar oare el a dorit să se împiedice? Bătaia îl va face mai atent? Dacă am merge pe stradă cu un vecin, cu un prieten și s-ar împiedica, cum am reacționa? L-am bate sau l-am ajuta să se ridice?

Câteodată, copiii sparg lucruri, strică, zgârie. Eu cred că fiecare greșeală ar trebuie să fie o ocazie de a-i învăța ce pot face diferit ca să evite aceste situații. Din copilărie am învățat să scoatem în evidență lucrurile negative, pentru a fi corectate. Adică să le atragem atenția la fiecare pas unde e greșeala. De fapt, copiii au nevoie să li se explice ce au greșit și ce au făcut bine ca să poată ulterior să devină mai atenți.

Este o vorbă: “poartă-te cu copilul ca și cu un adult”. Nu îl certa când cade. Respectă-l, ajută-l, pentru că ești exemplul pe care îl va urma.

Presiunea celorlalți

Este foarte greu să ne păstrăm liniștiți și cumpătați atunci când se uită cineva insistent și suntem într-o situație dificilă. De exemplu tantrumul copilului. Pe lângă faptul că situația în sine ne suge toată energia, mai există și lumea din jur care se uită ca la teatru. Atunci, în noi se dă o bătălie. Ne facem griji și de multe ori alegem să reacționăm în așa fel încât să nu părem părinți prea răi sau prea buni sau care nu se ocupă sau… înțelegeți voi. Preferăm să reacționăm în funcție de presiunea din jur.

Uneori, chiar cei din familie pun această presiune. Partenerul de viață când ne zăpăcește la cap că nu am avut grijă să nu cadă copilul (și asta fix în momentul în care cel mic plânge). Sau o rudă care spune că suntem prea permisivi și că ar trebui să fim mai severi, să nu ni se urce în cap. Când e se întâmplă lucruri de acestea suntem vulnerabili la emoții mai multe. Ajungem să facem lucruri pe care de fapt nu le dorim. Toți nervii pică în final pe copil.

Când vor să se întâmple lucrurile ACUM

Copiii au mare nevoie să simtă că iau decizii. De aceea ne zic de multe ori “nu” sau “nu vreau”. Nevoia lor de a lua decizii nu e satisfăcută și doresc să o satisfacă prin refuzuri. Pe de altă parte, noi am crescut cu ideea că nu trebuie să lăsăm copilul să ni se urce în cap. În mintea noastră copilul ne e subordonat, nu există o relație de colaborare. Dar nu cred că asta ne ajută.

Uneori ei aruncă lucruri pe jos, nu vor să își facă curat în cameră sau chiar murdăresc ceva. Acestea sunt momente care enervează părinții la culme. De nervi, vin val vârtej și spun: “strânge jucăriile ACUM!”. Bineînțeles că cel mic nu o să facă asta pentru că ar însemna să nu ia nicio decizie, iar el de asta are nevoie. Se va ajunge la o ceartă imensă și vom realiza că abordarea a fost total greșită.

E chiar atât de important să le strângă “ACUM” sau doar vrem să le demonstrăm “cine-i șeful”? La fel e și cu temele. Copiii nu vor să le facă iar părinții sunt setați că temele trebuie făcute “acum”. Prioritatea pentru noi sunt temele deci trebuie făcute înainte de joacă. Oare e și pentru ei la fel?. Uneori, o discuție despre riscul de a nu le face este mai sănătoasă decât o ceartă care nu se va lăsa cu altceva decât cu: urât școala, părinții, temele și tot.

Cred că în toate momentele care enervează părinții, cuvântul cheie este “răbdare”. Dacă reușim să ne înfruntăm emoțiile puternice și să abordăm problemele cu calm ne putem aștepta la mai multă cooperare și din partea copiilor.

Probabil sunt mai multe situații în care se enervează părinții, dar eu le-am căutat pe cele mai frecvente. Putem să zăbovim mai mult pe situațiile care ni se întâmplă, să înțelegem ce am greșit noi în primul rând si apoi copilul. Putem începe schimbarea citind o carte. Vă recomand “Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum îi ascultăm pentru ca ei să ne vorbească“.

Tu de ce te enervezi? Te regăsești în aceste situații?

Dacă îți place să citești articolele mele și vrei să fii la curent cu noutățile, mă poți urmări direct pe pagina de Facebook!

Pe curând!

Facebook Comments
Lucruri "de bine" pe care le spunem copiilor, dar care au efect negativ!
Ce m-a făcut de curând să trec mai ușor peste un tantrum de-al lui Edy

No comments

Lasă un răspuns