Povestiri din viata

Despre mine, întrebări de la voi

Despre mine

Am avut o discuție în contradictoriu cu cineva, despre mine, despre ceea ce scriu versus ceea ce fac. Mi-am dat seama că lucrurile se văd diferit in online. Este normal pe de-o parte, pentru că nu avem cum să ne conectăm emoțiile unii cu ceilalți, cum o facem când ne aflăm față în față.

Când am postat articolul de ieri, voi nu știați că fiul meu face febră. Nu puteți ști ce e “în culise”. Puteți doar bănui, interpreta cuvintele mele, cum am mai spus și cu altă ocazie. De la voi poate se vede o viață perfectă sau vă închipuiți că eu nu sunt om normal. Ba da, am o viață ca toată lumea și uneori articolele mele sunt scrise la modul general, ca fiind sfaturi pe care eu le agreez și după care mă ghidez.

Sunt persoane care interpretează diferit ceea ce scriu și, ca să nu mai iasă confuzii, v-am propus să adresați întrebări. Până acum am primit doar câteva și deși am zis că las să se adune 30, nu am mai așteptat. Am dat răspunsuri ample, iar pentru 30 întrebări ar fi fost prea mult.

Iată răspunsurile la întrebări:

1. Când ai timp să scrii pe blog? Sau cum îți faci acest timp?

Pe blog scriu oricând pot, în special noaptea după ce adorm copiii. Scriu doar de pe telefon, iar asta îmi dă o oarecare mobilitate. Scriu multe ciorne, de aceea nu postez în fiecare zi, dar scriu zilnic câte ceva. De exemplu, vineri dimineață l-am dus pe Edy la grădiniță și mai aveam ceva treabă prin oraș. Ioana a adormit în Isara și eu m-am așezat pe o bancă cu ea în brațe și am scris un articol. E vorba despre cel cu plânsul copiilor. Bineînțeles că pentru a scrie pe blog las altele baltă, dar am o satisfacție care pe mine mă rupe puțin de rutina obișnuită si mă relaxează. Faptul că pot ajuta, e un lucru minunat.

Ieri, Edy a făcut febră și am avut o zi foarte grea. Cât am alăptat-o pe Ioana și Edy se simțea bine, am pregătit și postat articolul pe care l-am scris cu o noapte înainte, când îmi vegheam fiul în somn.

2. Cât de des gătești?

Gătesc de obicei zilnic. Să vă povestesc întâi despre programul nostru de masă. Micul dejun este, în general, o variantă dintre cele scrise aici. În plus mai facem sandvișuri, pâine cu brânză și măsline, unt și miere, ceai sau lapte. La ora 13 mâncăm din nou, în general ciorbă (ciorba ne ține maxim 3 zile). Dacă nu avem ciorbă, găsim altă variantă pe care de obicei o prepar. Pe la 17 mâncăm iar, asta înseamnă că gătesc iar. Pe la ora 20 mai mâncăm odată ceva mai ușor.

Eu gătesc mâncăruri rapide iar asta înseamnă friptură la cuptor, carne pe grătar cu salată, pește făcut în tigaie cu orez, paste, piure cu ceva etc. Asta gătesc zilnic și pentru mine e solicitant, chiar dacă pare simplu. Uneori ne trimit părinții mâncare gata preparată, dar ca să nu mâncăm același lucru de 2 ori într-o zi, tot gătesc. Mi-aș fi dorit ca soțul meu să fie bucătar :)).

3. Cum gestionezi gelozia dintre frați, surori?

Când Edy era mic, începuse să o lovească pe Ioana. Ea era bebe și nu putea face nimic. Mă frustra foarte tare situația. Am început să văd momentele în care o face și să îi anticipez mișcările. Se întâmpla când voia atenție și încă se mai întâmplă când vin musafiri la noi și stăm de vorbă iar el nu are ocupație. Deși vorbește foarte bine, nu își poate exprima emoțiile tot timpul.

A funcționat foarte bine să îi povestesc că iubirea pentru el nu o ia nimeni. Că nu s-a împărțit, că mami are muuuulta iubire care se înmulțește cu cât facem cunoștință cu mai mulți oameni. E o discuție pe care o purtăm des pentru că simt că are nevoie de ea. Știe că îl iubesc, dar are nevoie să audă că nu pierde teren.După discuția asta, o perioadă e mult mai iubitor cu ea.

Am încercat pe cât posibil să nu fiu de partea cuiva când au avut un conflict. Prefer să le verbalizez emoțiile, să constat ce s-a întâmplat și să las să vină soluțiile de la ei. El o iubește foarte mult, doar că uneori o “sufocă”. O strânge în brațe, o pupă când ea nu vrea, o necăjește. Face așa când se plictisește, când nu găsește altă activitate, așa că tot repet: “jucați-vă frumos”, “nu lovim” etc sau le zic ce ar putea face.

Ioana nu a fost genul care să acapareze orice jucărie. Dacă îi ceri ceva, e foarte bucuroasă să ofere. Dacă îi iei ceva din mână, plânge. De aceea am insistat ca el să ceară și i-am arătat cum se simte ea în situații diferite.

Pe frigider la noi există o listă de câteva reguli: nu lovim, nu smulgem din mână, ne respectăm etc. Reamintesc tot timpul regulile dacă văd că uită vreunul să le pună în aplicare. Am încercat să fiu cu amândoi, în funcție de nevoile fiecăruia și i-am explicat lui Edy că el, fiind mai mare, mă poate ajuta. I-am zis că am bază în el, că ea are nevoie de noi, pentru că e încă mică și nu se poate descurca singură.

De când Ioana merge singură, pentru mine e un pic mai ușor. Pot face jocuri în care să îi implic pe amândoi. Ea îl copie foarte mult așa că mănâncă singură, bea apă, cere când are o nevoie. Asta mă ajută să găsesc timp să mă împart. Repet tot timpul: “nu e o competiție” când Edy mănâncă repede ca să prindă porția mai mare. Le zic că mai avem, că mai aducem, dar că nu e competiție. Văd că reușesc așa să pastrez armonie. Există și mici excepții, dar acelea sunt necesare și normale in viața fraților.

Dacă te interesează ce fac exact în anumite momente (gen ce zic dacă unul smulge jucăria) sau ce aș face dacă s-ar întâmpla ceva anume, scrie în formular și revin asupra întrebării.

4. Cum facem copiii să mănânce legume?

Ai mei mănâncă legume dintotdeauna, nu știu dacă am făcut ceva anume pentru asta. Nu i-am obligat niciodată să mănânce chiar dacă uneori nu luau nici două guri. Dacă nu au mâncat, am luat farfuria din față. Nu le-am preparat altceva separat decât dacă mi-au zis că nu le place la gust sau cum arată.

Eu cred foarte mult în exemplul personal. Dacă în familie se mănâncă legume, devine o normalitate. Dar la fel de normal e să existe și legume care nu sunt pe gustul lor. De exemplu fiul meu nu prea iubește cartofii, așa că atunci când pun la cuptor, pun și morcov tăiat felii. Știu că asta îi place și nu mă frustrez când el refuză.

5. Cum întăriți imunitatea copilului?

Edy a fost alăptat până după 2 ani, așa că probabil laptele matern a fost “pastila” zilnică pentru imunitate. Nu a răcit des până la 3 ani, când a început primul an de grădiniță. Atunci au început răcelile una după alta. Medicul mi-a recomandat un sirop pe care să îl administrez odată cu tratamentul, pentru că ar ajuta organismul să reacționeze mai repede la efectul medicamentelor. Mi-a zis că imunitatea se construiește în timp ce copilul crește, prin contact cu viruși. Nu am simțit că a ajutat siropul, dar poate o fi avut efect.

Anul acesta nu a mai avut răceli extreme, dar a avut muci, nas înfundat și roșu în gât. Am cumpărat pastile de vitamina c și propolis. Am văzut că scăpăm repede de răceală așa, deci propolisul ne ajută mult. De curând am cumpărat și o tinctură de propolis fără alcool. Am găsit un spray naturist care are și echinacea și pe acela l-am folosit în unele dimineți de mers la grădiniță, în special dacă mi se părea că Edy s-a trezit cu nasul puțin înfundat. Altceva nu le dau și nu le-am dat niciunuia. Tocmai ce trecem printr-o perioadă nasoală cu febră, dar nici după aceea nu îmi propun să administrez ceva.

6. Cum facem copiii atenți asupra sarcinilor specifice vârstei lor, fără ca ei să considere asta o obligație ?

Eu aș răspunde la această întrebare cu o altă intrebare: ce nu ar considera copiii niciodată o obligație? Răspuns: joaca. Dacă punem lucrurile de orice fel într-o lumină jucăușă, copiii nu vor simți niciodată asta ca pe o obligație.

E important să ne gândim care sunt sarcinile specifice vârstei. Cât de mult le putem permite să facă ei așa cum doresc și cât de mult să insistăm noi asupra unor lucruri. Cred că folosind de la vârste foarte mici explicațiile și impunând limite, vom crea un mod de viață între noi și copil. El va ști care sunt limitele noastre, va încerca să le mai depășească, dar în principiu va coopera, pentru că va înțelege ideea de consecință.

Cred că implicând un copil în activitățile zilnice, mereu, el nu le va considera o obligație. Să aranjăm masa, să păstrăm curățenia, să spălăm dinții, mâinile, sunt lucruri care trebuie făcute. Dacă noi vrem ca lucrurile să se întâmple “acum”, e mai dificil să le obținem.

În momentul în care poruncim: “jucăriile vreau să dispară în două minute!” nu obținem cooperare. Putem pasa copilului responsabilitatea dându-i de înțeles că detine controlul: “sunt multe jucării pe jos și ne împiedicăm de ele. Ne putem răni la picioare. Ce e de făcut?”. Îl putem pune să aleagă impunând limita: “jucăriile trebuie așezate la loc în cutii. Faci asta acum sau după ce termini de colorat?”. “Speli dinții acum sau peste 5 minute?. Putem face din spălatul pe dinți o joacă, putem ajuta copilul să facă curat dacă e prea mult pentru el, inventând un joc, o întrecere cu cine pune mai multe în cutie, numărând, cântând etc.

Despre teme încă nu aș putea vorbi pentru că nu am atins acel capitol, dar faptul că un copil nu vrea să le facă, poate avea consecințe și cred că uneori e bine să îl lăsăm să testeze.

Acestea au fost răspunsurile de astăzi. Sper că v-a plăcut acest tip de postare și dacă doriți să continuăm, puteți adresa în continuare întrebări despre mine, despre noi, generale sau la obiect în acest formular.

Și dacă nu mă urmăriți deja pe Facebook, o puteți face aici.

Facebook Comments
Uleiurile esențiale alungă disconforturile sezonului rece
Listă de activități pentru calendarul advent

No comments

Lasă un răspuns