Acest articol este scris de Anca, o mămică ce a trecut prin experiența nașterii unui copil prematur si a dorit să împărtășească cu noi experiența ei:

„Prematuritatea e o experiență tristă, înfricoșătoare și traumatizantă. Faci cunoștință cu teama și cu neajutorarea. Vine cu urcușuri și coborâșuri. Pierzi vise, visul unei sarcini duse la termen, visul unei burtici greoaie, visul unui copil „mare”, pe care să îl ții la piept și să îl hrănești din prima zi. În schimb, ai în față un copil minuscul, cu pielea subțire ca hârtia, cu ochi ce nu se pot deschide încă, cu aparate care țipă, cu cabluri și branule etc. Și cu toate astea, te uiți la el și-ți spui că ai în față cel mai frumos pui de om pe care l-ai privit vreodată.

Da, doar îl privești, căci nu îl poți lua în brațe. Dar trăiești totul cu altă intensitate, căci te bucură cele mai mărunte lucruri: primul mililitru de lapte primit, primele 10g luate în greutate, după ce a scăzut zile la rând, prima zi fără oxigen, prima zi fără incubator și pentru prima dată cu hăinuțe. Te gândești cu groază cât de greu îi va fi să facă lucruri ce altor copii le e ușor, însă la momentul acela te rogi doar să supraviețuiască. Pentru un copil născut la termen, fiecare etapă vine de la sine, zâmbește, râde, ține o jucărie în mână, se rostogolește etc. Pentru noi, toate astea au fost motive de sărbătoare.

Eu sunt Anca, o mămică ce a visat sa aibă o fetiță! Ne-am dorit un copil și a venit imediat. Am rămas însărcinată și totul era bine. Asta până la 16 săptămâni, când au apărut primele semne că nu e ok, prima iminență de avort. Am primit tratament, cu recomandare de repaus total la pat. Aveam colul scurtat și uterul contractat non-stop. Au urmat controale la fiecare 2 săptămâni. Acum, că stau și mă gândesc, niciodată pe perioada sarcinii nu mi-am pus problema unei nașteri premature.

Undeva în mintea mea, erau doar două posibilități: o voi avea sau nu.

În a doua zi a Paștelui lui 2015, am îndrăznit să merg și eu la țară cu prietenii. Chiar și așa, am stat mai mult în pat. Nu mă simțeam prea bine și, nu știu din ce motiv, am intrat pe google să aflu de la câte săptămâni pot supraviețui copiii și m-am întrebat dacă maternitatea din Bârlad are incubatoare. Am găsit atunci pe youtube, povești impresionante ale unor microprematuri. În noaptea aceea, mi-am visat fata. O mai visasem până atunci, înfășată, cumințică, un bebeluș așa cum vezi în reclame. De data asta însă, era mică, exact cât era la momentul acela în burtică. Aveam 28 de săptămâni. Pe parcursul zilei am observat că nu e ok, că parcă pierd lichid, dar fiind prima sarcină, nu ești niciodată sigură de nimic. Seara însă, lucrul ăsta a devenit evident. Am sunat medicul, am mers la spital și am rămas acolo. Membranele erau fisurate.

Am primit imediat antibiotic si dexametazonă pentru plămânii bebelușei. Și pentru că maternitatea din Bârlad nu e dotată corespunzător pentru copilași atât de mici, am fost trimisă la maternitatea Cuza Vodă din Iași. O decizie înțeleaptă a medicului meu. Dimineată m-a preluat ambulanța și am plecat spre Iași. Așa, cu griji, cu gânduri, îmi amintesc drumul acela cu zâmbetul pe buze. Șoferul și asistenta m-au binedispus și m-au încurajat. Totul era ok, mai puțin când pornea sirena ambulanței. Simțeam cum mă lovește realitatea și mă cuprinde groaza.

Am fost preluată la Iași de o echipă de rezidenți și de coordonatorul lor. Am urcat pe masă, în jurul meu s-au strans toți medicii și am fost consultată. Din nou am început să plâng… Cineva m-a luat cu o mână de mâna stângă și cu cealaltă m-a mângâiat pe cap…

Am fost întrebată de ce plâng, dacă mă doare ceva, că n-are ce să mă doară. Pe mine mă durea sufletul…

S-a făcut tot ce a trebuit, am fost monitorizată continuu, perfuzii, injecții, însă nimic nu a reușit să oprească în cele din urmă travaliul. Pe perioada sarcinii, discutasem cu medicul meu despre cum urma să nasc. Îmi doream o naștere naturală și am fost puțin descurajată să aflu că un copil mic nu înseamnă o naștere naturală mai ușoară. Fetița mea nu părea să fie prea durdulie.

În timpul monitorizărilor la Iași, am auzit la un moment dat că fata poate ieși „pe jos”. Când m-a sunat medicul meu să vadă cum suntem, l-am întrebat îngrijorată „cum pe jos”? Și atunci mi-a explicat că șansele sunt 50-50. E prima mea sarcina și, în cazul în care copilul nu va supraviețui, am nevoie de un uter „intact”, pentru o viitoare sarcină.

Din păcate, Ivona nu a mai stat în burtică decât o săptămână de la internarea mea. Pe 18 aprilie deja udam patul până la saltea și la ora 22 au aparut durerile. Mi-a spus asistenta să mă cronometrez și să o anunț când contracțiile sunt din 7 în 7 minute și așa am făcut. Pe la 5 dimineața, am rugat să mă vadă un medic (nu prea răbdător) pentru că durerile erau infernale, însă dilatația nu era suficient de mare.

Dimineață s-a schimbat tura și spre norocul meu era cel care mă ținuse de mână în ziua când am ajuns acolo. Derulând acum filmul, nu regret că am stat în travaliu 24h, altfel nu aș fi născut cu cel mai răbdător și blând medic. Ivona urma să fie cel mai mic prematur al său de până atunci. Toată lumea mă suna să mă întrebe cum sunt. Nu mai puteam de durere.

Dacă la o naștere la termen înduri și-ți spui „mai e un pic și o să-mi țin copilul în brațe”, eu cum puteam să mă îmbărbătez?

Mă întrebase o prietenă când m-a sunat a nu stiu câta oară, dacă mai pot. I-am zis, înnebunită de durere, că vreau să se termine totul, bine, rău, doar să se termine. Si apoi iar plângeam și mă rugam lui Dumnezeu să nu mă ia în seamă, să mă ierte, să-mi lase fata! Știam că trebuie să respir pe durata contracțiilor, însă îmi era foarte greu să fac asta, așa că spuneam Tatăl Nostru de câte ori mai venea una.

Când în sfârșit a venit momentul, mi-a spus medicul să îl chem pe soț, să vadă fata, când pleacă spre terapie intensivă. Acum mă întreb dacă l-au chemat pentru că s-au temut că ar putea fi singura dată când ar vedea-o în viață. Mi s-a spus că trebuie să împing, cât pot de tare, că nu are voie să stea pe canal. Alt stres… Dacă nu pot? Dacă din cauza mea nu va fi bine? În plus, credeam că va fi zarvă, grabă, că va fi o armată de oameni să o aștepte, să o preia, sa o intubeze etc. Însă totul se desfășura cu calm, prea calm pt mine…

Și în final, am auzit-o plângând… Pentru mine a fost wow!!! Un copil de 1000g și 38 cm, are puterea să plângă? Acela a fost momentul care nu mi-a dat doar speranță. Am fost întrebată de o prietenă, care a fost primul gând imediat după naștere. „Va trăi! Sigur va trăi„, asta mi-am spus eu.

Și așa a început aventura Ivonei…

Când am fost sigură că voi naște prematur, mi-am sunat o prietenă ce trecuse prin asta cu ambii copii, să-mi spună la ce să mă aștept. Așa mi-e firea, trebuie să știu ce urmează. Eram conștientă că nu mai am control asupra situației, dar ceva trebuia să pot face.

Dupa discuția cu Iulia, m-am mobilizat. Mi-am zis: „ok, următoarele luni voi sta aici„. În primul rând aveam nevoie să scap din spital, deci primul lucru a fost să caut pe cineva să mă găzduiască. M-am mutat la fina mea, dupa externare și imediat am căutat să-mi cumpăr o pompă de sân electrică. Știam deja din spital că tipul ăsta de pompă e cel mai eficient. Mergeam la fiecare 3 ore la „alăptat”, în afară de masa de la ora 2 noaptea.

Mă așteptam să fiu dărâmată, să plâng foarte mult, așa cum fac de multe ori când dau de greu. De data asta însă, nu! După externare, am fost setată ca un robot. Am realizat că tot ce mai pot face pentru ea e să îi ofer lapte matern. Pentru asta aveam nevoie să mă alimentez sănătos și să mă odihnesc.

Am încercat inițial să merg la toate orele de masă la maternitate, dar nu mi-a ieșit. Presupunea să merg acasă să mănânc prânzul, iar în rest să rămân în holul spitalului, căci asta însemna și să o văd mai des. Nu am reușit, era extrem de obositor.
Nu zăboveam niciodată mai mult de 10 minute lângă incubator. Poate nici atât. Mă gândeam tot timpul că medicii și asistentele au treburi foarte importante de făcut și nu voiam să îi încurc.

Programul meu a fost foarte strict, toată perioada aceea. Pentru că nu ajungeam la toate mesele fetei la maternitate, aveam grijă să mulg acasă, chiar dacă aruncam laptele. O făceam doar ca să stimulez lactația. Așa că mă trezeam la 5, scoteam pompa, mâncam, mă pregăteam, iar la opt eram deja la spital. Erau multe mame și doar 4 capete de pompă, așa că intram pe rând, în serii. Toate primeau în prima zi mască, protecție pentru păr și pantofi, halat și un sac menajer în care le țineam pe toate și le foloseam la fiecare vizită. Înainte să urcăm, cele care veneau din afara spitalului trebuiau să meargă la garderobă să se schimbe în cămașă de spital.

Mai știam de la Iulia că bebelușii prematuri pot fi botezați în spital, ca să nu cumva să moară nebotezați, dar și pentru că, se pare, bebelușii botezați au o evoluție mai bună. Cand am mers sa intreb medicul Ivonei cum se procedează, acesta mi-a spus să mai am un pic răbdare, e abia prima săptămână. Speranța a încolțit din nou în sufletul meu atunci. Dacă nu ar fi fost bine, mai mult ca sigur mi-ar fi zis să mă grăbesc cu botezul. Astfel am hotărât să nu o botezăm acolo. Aveam impresia cumva că m-aș îndoi de Dumnezeu dacă aș face-o acolo.

Știam că o voi lua acasă.

Eram speriată, însă ceva m-a făcut puternică. Vedeam un pui de om luptând pentru viață. Cum să îmi permit eu, om mare, să cad? Cu ce îmi era mie greu? Ea era în dificultate, pe ea trebuia sa mă focusez. Ce scuză aș fi avut eu să nu mă adun, să nu pot fi acolo pentru ea?

Rutina s-a instalat foarte repede. Parca făceam asta dintotdeauna. 3 sunete mi-au rămas în memorie: sunetul scos de pompă, sunetul ușilor de lift și sunetul de la incubator. Când ritmul creștea, știai că nu e de bine și te rugai să nu fie aparatul copilului tău. Era groaznic, era ca și cum mă rugam să-i fie altui copil rău, știam asta.

Ușor, ușor, am legat prietenii. În acești 3 ani și jumătate, am păstrat legătura, ne-am urmărit împreună copiii crescând, așa cum i-am urmărit și în maternitate, sută de grame după sută de grame. Acolo ne-am sprijinit, ne-am încurajat, ne-am spus că ne vom lua fetele acasă. Când una se externa, jumătate din inimă se bucura că cineva ajunsese la finalul luptei, cealaltă jumătate din inimă era tristă. Iți aminteai din nou că tu mai ai de așteptat.

Un alt moment în care am simțit că mor a fost atunci când nu mi-am mai găsit copilul în salon. Mi-am făcut în cap cel mai negru scenariu. Mi se spusese de la început că nu se dau pronosticuri prematurilor, pentru că starea lor se poate degrada de la un moment la altul. Situația era, din fericire, exact pe dos.

Ivona fusese mutată de pe terapie intensivă, pe salon.

Uneori aveam impresia ca fac asta dintotdeauna. Când a facut 2300g, am vrut să o alăptez, însă tot nu avea putere să sugă. Eram hotărâtă să plec cu ea acasă alăptată la sân, însă am realizat că, insistând așa, îi prelungeam șederea în spital, căci nu ar fi luat prea bine în greutate. Am renunțat la idee și în câteva zile am plecat acasă.

În prima noapte am păzit-o amândoi. Acum râd când îmi amintesc. Copilul dormea foarte liniștit, iar noi ne temeam să ne culcăm. De acolo, lucrurile au decurs normal, ca să zic așa. Mergeam în maternitate periodic la control neurologic, unde aflam cum se dezvoltă, cum să lucrăm cu ea acasă, cum să îi facem masaj. De asemenea, au urmat controale oftalmologice, să excludem retinopatia de prematuritate (Ivona a avut grad 1, ce nu a necesitat intervenție), control cardiologic la fiecare 6 luni și un control ORL la care ni s-a spus că e în regulă.

În primii doi ani de viață urma să ne raportăm la 2 vârste. Cea reală, pe care o dă data nașterii și cea corectată, raportată la data la care ar fi trebuit să se nască. Apoi a urmat greul. Pe scurt, a stat în fund la vreo 8 luni, de ridicat singură, muuult mai târziu. A mers în patru labe la 1 an și 4 luni și a mers independent la 2 ani și o lună. Acum are 3 ani și jumătate și încă face kinetoterapie ca să corecteze mersul. După ce am văzut că progresează greoi, am decis să mergem și la București, unde a făcut un RMN ce a ieșit normal. Concluzia a fost că e din cauza musculaturii slabe.

Ca orice copil, Ivona a mai țipat sau a mai plâns aparent fără motiv sau poate mă supăra cu clasicele tantrumuri, însă dupa ce treceau, îmi aminteam ca au fost zile în care nu știam dacă va țipa, va plânge sau măcar dacă va trăi. Cred că puțini sunt cei care pot înțelege de ce noi, părinții de prematuri vedem nu doar copii când ni-i privim, ci vedem eroi, războinici, ființe ce au luptat pentru orice, din prima zi de viață, pentru prima gură de aer.”

Anca, îți mulțumesc din suflet pentru că ai povestit experiența ta și îți doresc, atât ție, cât și Ivonei, o viață liniștită, plină de realizări, împliniri, bucurii. Sper să reușiți în continuare să depășiți obstacolele vieții, cel puțin la fel de admirabil cum ați făcut-o chiar de la începutul vieții împreună!

Dacă îți place să citești articolele de pe acest blog, mă poți urmări în continuare pe pagina de Facebook. Iar dacă ai și tu o poveste de împărtășit cu noi, scrie-mi!