Citim peste tot că este bine atunci când părinții impun limite, dar mai citim și că nu e bine să lăsăm copiii să plângă. Dacă stăm și ne gândim, chiar limitele îi fac să plângă uneori. Asta ne cam induce în eroare și nu știm, până la urmă, unde e acea zonă de echilibru pe care o dorim, nu? Despre acest lucru aș vrea să vă vorbesc astăzi, dar și despre faptul că, deși impunem limite, le încălcăm chiar noi, fără să ne dăm seama.

Să ne gândim la un bebeluș care are nevoie să se simtă în siguranță în brațele mamei. La vârsta lui, se poate exprima doar prin plâns, așa că în brațe își găsește liniștea. Nu putem impune limita ca bebelușul să nu mai ceară în brațe, pentru că e incapabil să facă asta. Bebelușii sunt „programați” de la natură să fie atașați de părinți și să vrea în brațe.

Există totuși părinți care ignoră plânsul, pentru ca să își învețe copilul „independența”, prin diferite metode. Eu nu sunt de acord cu așa ceva. Efectele pe termen lung sunt majore, chiar dacă bebelușul crește și uită momentul. Psihic este afectat, deoarece consideră că este părăsit, uitat și ulterior se resemnează. Nu se învață!

Când e vorba despre un copil mai mare, lucrurile sunt puțin diferite, deoarece ne putem înțelege cu el. Nu mai e plânsul acela din orice, iar asta ne ridică niște pretenții. Închipuie-ți că al tău copil plânge în magazin după o jucărie: „o vreeeeeaaaau!”. Este presiune pe tine, pentru că toată lumea din jur se uită. Copilul înțelege în general ce îi spui, dar în acel moment nu mai are nimic efect. Emoțiile lui sunt puternice și nu știe cum să le gestioneze. Se frustrează pentru că nu îi cumperi jucăria și plânge.

E ok să plângă, atâta timp cât ești lângă el și empatizezi. În plus, e ok și să nu i-o cumperi dacă i-ai zis asta. Poate că e mai ușor să scoți banii, să îl faci să tacă, dar asta va aduce mai multe frustrări data viitoare. Adică va continua cu acest lucru pentru că va vedea că funcționează. Nu se va întâmpla nimic, nici cu el și nici cu tine dacă îi vei da de înțeles că îi ești alături, dar limita rămâne valabilă.

Noi, adulții, avem tendința de a forța lucrurile. Le spunem copiilor să nu mai plângă, că ne fac de rușine, că îi vede lumea, că vom pleca dacă fac scene de acest fel etc. Ce înțelege copilul din asta? Că plânsul e rău și că nu îi suntem alături. De fapt, plânsul este bun pentru copii, dacă nu este neconsolat sau ignorat. Plânsul eliberează de tensiuni, de emoții.

Părinții impun limite, apoi tot ei le încalcă – exemple concrete

Există multe situații în care copiii plâng și noi vrem să evităm plânsul. Impunem o limită și o depășim, tot noi, inconștient de cele mai multe ori, pentru că vrem ca cel mic să nu plângă. Practic ajungem să evităm tantrumurile, încălcând propriile limite, ca să nu avem probleme cu copiii.

Exemplul 1

Să ne închipuim că luăm un medicament. Copiii nu au voie medicamente sau au voie doar o pastiluță pe zi (o vitamină de exemplu). Vitaminele pentru copii sunt gustoase, așa că atunci când vine vorba de asta, pentru ei e ca un desert. Noi, adulții, nu luăm vitamine. Vrem să luăm o pastilă pentru durere și bineînțeles nu îi putem da și copilului să guste, nu?

Limita pe care o impunem este că cei mici nu primesc pastile. Sau primesc o vitamină, o dată pe zi. Când copilul vrea pastila ta, ce faci? Îi dai încă o vitamină, ca să nu plângă? Ar depăși doza. Și limita. De obicei părinții găsesc variante. Întâi spun „nu, e o pastilă pentru mine, tu nu ai voie!”, apoi când văd că cel mic începe să plângă, găsesc variantă. O grăuncioară de zahăr de exemplu, care să țină loc de pastilă.

Dacă îi dăm zahăr, tocmai am încălcat propria limită. El nu știe că ce a primit nu e pastilă. El va crede că asta ai luat și tu. În plus, îi va plăcea. Ce va înțelege? Că dacă plânge, obține ce dorește și că părinții nu sunt consecvenți. Cu timpul, va plânge tot mai mult și mai tare pentru că va ști că așa primește. Așa se înmulțesc tantrumurile.

Ce e de făcut în acest caz? În primul rând nu încălcăm limita. Cum? Așa: „Pastila e doar pentru adulți, nu îți pot da și ție din ea. Tu ai mâncat astăzi vitamina, nu îți pot da alta. Dacă îți e poftă de ceva dulce, îți pot da altceva, dar nu pastila.” Dacă plânge e ok. Îl ținem în brațe și după ce va trece, va fi relaxat și fericit. Îi putem oferi alternativă, dar îi precizăm că e altceva, nu pastila.

Exemplul 2

Mergem la plimbare și copilul vrea vată de zahăr. Nu vrem să cumpărăm, pentru că știm cât zahăr conține, așa că îi spunem că e nesănătos și că nu vom cumpăra. Copilul începe să plângă, iar asta ne panichează. Ne gândim că se va trânti pe jos și presiunea va fi foarte mare. Ce facem? Îi spunem că s-a închis magazinul sau că vata de zahăr s-a terminat? Ei bine, nici pe departe! Dacă spunem asta, tocmai am încălcat propria limită. De ce? Copilul înțelege din asta că erai dispus să îi cumperi, doar că nu ai avut de unde. Deci data viitoare va plânge iar.

Ce e de făcut în acest caz? Empatizăm și oferim alternativă: „înțeleg că îți dorești vată de zahăr, dar e nesănătoasă și nu sunt de acord să mănânci așa ceva. Îți pot oferi o banană dacă dorești”. E ok dacă plânge. Va trece și în plus va înțelege că limitele sunt limite. Se vor împuținat dacă vei rămâne ferm de fiecare dată.

Exemplul 3

Copilul se uită la desene. A fost impusă o limită: se uită doar un singur desen animat sau până când acul mare de la ceas ajunge în dreptul cifrei X. Când vine timpul, părintele se duce să îi închidă televizorul. Copilul, când vede asta, se trântește pe jos și plânge. Părintele zice: „bine, hai, te mai las un desen”. Nu e o negociere, părintele tocmai a cedat în fața plânsului.

Ce e de făcut? Mai bine te duci la copil și îi spui: timpul pentru desene animate se apropie de final. Închizi tu tv sau închid eu? Copilul poate închide, sau poate nici nu te bagă în seamă. Dacă nu vrea să închidă continui: „am stabilit că te uiți doar la acest desen. Dacă nu respecți asta, mă simt nevoită să închid”. Dacă nu reacționează, poți închide. Va plânge, dar păstrându-te consecvent în fiecare situație, va învăța să respecte limitele.

Momentele dificile se împuținează atunci când părinții impun limite și le respectă. Tantrumurile se înmulțesc atunci când părinții impun limite pe care le încalcă. Atunci când ți se pare că cel mic nu cooperează, ar fi bine să te gândești ce limite impui și dacă le respecți, atât tu cât și el. Cred că asta înseamnă să putem educa copiii cu blândețe, cu limite clar definite. Plânsul vine și pleacă. Ne putem lua copiii în brațe când plâng și îi vom ajuta să treacă valul de furie pe care îl simt. Ei se înfurie pe noi, dar ne vor iubi și după aceea…

Sper să îți fie de folos acest articol. Dacă îți place să citești articolele mele și vrei să fii la curent cu tot ce postez, mă poți urmări pe pagina de Facebook.