Diverse

Plânsul copilului, stresul mamelor?

Plânsul copilului

Plânsul copilului e greu pentru părinți. Ne scurge de toate puterile, ne dă sute de senzații în doar câteva secunde, ne umple mintea de zeci de întrebări și sufletul de prea multe griji. Poate plânsul copilului vecinilor sau al altcuiva din jur îl poți ignora, dar pe al propriului copil… îl simți apăsător până in măduva spinării. Îți vine să faci câte în lună și în stele să se oprească.

Da, vrem să se oprească pentru că am fost educați că plansul nu e bun. Bebelușii sunt legănați până tac, cei mai mari nu au voie să plângă pentru că nu se cuvine la vârsta lor. Ni se spunea că suntem urâți dacă plângem sau că suntem mari și e rușine. Probabil din această cauză avem implantat în creier că plânsul e greșit.

Plânsul copilului este stresul mamelor încă din primele zile.

După ce naștem, câteva zile bebelușul doarme frumos. Apoi, după o săptămână sau două începe plânsul acela pe care nu îl știam. Ne speriem. Intrăm în panică: “ce să faaaaac?” și ne grăbim să luăm măsuri, să înceteze. Îl legănăm în toate felurile, ne gândim la motive și, când nu încetează repede, ne frustrăm foarte tare. Simțim că am eșuat, că nu știm să fim mame.

Am trecut si eu prin aceste stări și cu timpul am înțeles că plânsul e limbajul celor mici. Când au o durere, când sunt agitați, somnoroși, obosiți, flămânzi așa ne “vorbesc”. Ei nu știu să reacționeze în vreun fel.

Cum procedăm cu plânsul bebelușului?

Cand bebelușul plânge, e clar că vrea ceva. De cele mai multe ori are dureri de burtică, vrea schimbat, culcat sau hrănit, dar uneori nu acestea sunt motivele pentru care plânge. El a ajuns în această lume foarte brusc și îi este greu să se obișnuiască, însă se simte în siguranță lângă mama. Va vrea foarte des la mama în primele luni și cum va cere asta decât prin plâns?

Este important să luăm bebelușul în brațe atunci când plânge și să ne gândim la ce ar putea avea. Nu se învață acolo, deja e atașat de noi înainte să vină pe lume, deci nu îți face griji. Se va detașa cu timpul, dacă vei fi mereu lângă el și va avea încredere că nu te pierde. Dacă știm că e sătul, schimbat, odihnit și nu pare să îl doară ceva, plânsul poate fi și de la agitație, sau pur și simplu de la nevoia de conectare.

Se întâmplă des ca un bebeluș de câteva luni să plângă foarte tare după o ieșire undeva (chiar dacă a dormit o perioadă). Face așa deoarece zgomotele și locurile noi îl epuizează. Nu îl deoache nimeni, e doar din cauză că percepe prea multe lucruri noi pentru care creierul lui nu e pregătit.

În momentele acelea, e important să îl ținem în brațe, să îi vorbim sau cântăm și să ne menținem noi pe linia de plutire. Ne-ar ajuta și un sistem de purtare foarte mult. E greu să fim relaxate, știu, dar echilibrul nostru îl va ajuta pe el. Bebelușul are nevoie să simtă că suntem lângă el. Legănatul nu e recomandat, așa zic specialiștii, dar asta e o altă discuție care nu are legătură cu acest articol.

Plânsul copilului după vârsta de 2 ani

La această vârstă, plânsul e foarte diferit față de cel din primele luni. Nu mai e “de bebe mic”, e un plâns pe care noi, mamele, îl putem anticipa uneori sau îl putem “descifra”.

La 2-3 ani, chiar dacă unii copii vorbesc, încă nu reușesc să își exprime dorințele și emoțiile. De multe ori reacționează prin tantrumuri. Tantrumurile sunt mai grele pentru noi decât plânsul și ne smulg din rădăcină tot calmul și relaxarea. E foarte greu, mai ales când există și presiune din jur. Dar știi, noi suntem adulții, ei sunt copiii, deci noi suntem cei care își pot gestiona mai bine trăirile.

Există și plânsul acela care ne manipulează, care îi ajută pe ei să obțină lucruri, însă acesta este efectul comportamentului nostru față de ei. Copiii testează, apoi reacționează în funcție de cum văd portița de acces din partea noastră. Dacă ne menținem consecvenți în decizii, acest plâns apare tot mai rar.

Atunci când vedem că cel mic plânge, mulți dintre noi spunem: “hai, nu mai plânge”, “te rog să încetezi” sau chiar ne enervăm mai mult decât ei. Le distragem atenția, le arătăm că avionul zboară sau batem scaunul de care s-au lovit. E important să nu găsim astfel de soluții. Plânsul e bun și e bine să fie eliberat pentru că ne menține psihicul sănătos. Plânsul nu ne face de rușine, nu e greșit și nici rău.

Ca să fie un plâns sănătos, iată ce putem face:

Putem întreba dacă dorește să vină în brațe.

Putem empatiza.

Putem verbaliza ce s-a întâmplat (te-ai lovit la deget. Erai pe scaun și când ai coborât te-ai lovit foarte tare și acum te doare).

Putem sta deoparte dacă nu se dorește prezența noastră și putem spune doar: “sunt alături de tine și dacă vrei să discutăm sunt aici”.

Putem strânge în brațe și lăsa momentul să se consume.

Copilul are nevoie să își înțeleagă emoțiile, iar dacă noi îi arătăm avionul, îl facem să omită ce s-a întâmplat cu el. Este mai bine să îi vorbim, chiar și de la vârste mici:”te doare burtica”, “ai căzut”, “ești obosit” și tot așa.

Ce să nu facem când copilul plânge?

Să nu îl lovim, certăm, pedepsim.

Să nu îl zgâlțâim.

Să nu plecăm în altă parte ca să îi dăm de înțeles că ne-am supărat sau că dacă plânge ne poate pierde.

Să nu îl amenințăm.

Sper ca acest articol să vă ajute să înțelegeți altfel plânsul copilului și să îl percepeți un pic diferit decât un stres. Plânsul vindecă. Plansul ne face fericiți!

Dacă îți place să citești articolele mele și vrei să fii la curent cu tot ce postez, te aștept să mă urmărești pe pagina de Facebook.

Facebook Comments
Indigestia la copii. Cum se manifestă? Cum acționăm?

1 Comment

  • Despre mine, întrebări de la voi - Emoţii de mămică

    nov. 12, 2018

    Reply

    […] și eu m-am așezat pe o bancă cu ea în brațe și am scris un articol. E vorba despre cel cu plânsul copiilor. Bineînțeles că pentru a scrie pe blog las altele baltă, dar am o satisfacție care pe mine mă […]

Lasă un răspuns