Parenting

Gelozia dintre frați trece vreodată? Ce facem cu această emoție în primii ani de viață?

Gelozia dintre frați

Gelozia dintre frați este un subiect apăsător pentru părinții cu mai mulți copii, mai ales în primii ani din viață, când celor mici le este greu să își exprime emoțiile prin cuvinte. Copiii sunt foarte diferiți. Unii dintre ei nu își arată sentimentele sau nu simt gelozia la cote atât de mari precum o fac alții. Unii lovesc, unii pârăsc, unii devin „obraznici” pentru că nu știu să ceară altfel atenție. Alții se comportă de parcă ei sunt părinții. Relațiile dintre frați sunt diferite și influențate de mulți factori.

Gelozia este o emoție. O simțim și noi uneori și nu neapărat în relația de cuplu. Gelozia este răspunsul corpului la frica de a nu ni se lua ceva, de a nu fi mai prejos, este răspunsul la neîncredere. Poate ai avut și tu frați sau surori și poți să îți amintești anumite momente din trecut sau poți să te gândești cum te simțeai când părinții reacționau într-un fel sau altul. Poate ai înțelege mult mai bine mecanismele și astfel, comportamentul copiilor tăi.

Gelozia dintre frați în primii ani din viață este o emoție greu de gestionat

Gelozia vine din frică și din furie și îi face pe copii să reacționeze. În general, frații mai mari sunt geloși pe cei mai mici. Când mami a fost plecată să îl aducă pe cel mic pe lume, asta l-a înfuriat pe cel mare. Uneori, el observă că cel mic are parte de atenție mare, de aceea crede că părinții îl iubesc mai mult, pentru că îl îngrijesc mai mult. Apare teama că va fi abandonat, că nu mai este iubit, apare nesiguranța. Simte că pierde teren, pentru că până atunci lucrurile erau doar în favoarea sa.

Este greu să simți lucrurile acestea, eu așa cred… E ca atunci când nu știi sigur dacă soțul te mai iubește. Ți se pare că nu mai e așa drăgăstos ca înainte și crezi că are și o amantă. De fapt, asta e doar în mintea ta. El e mai obosit doar, mai stresat si nu îți mai dă atenția cu care te obișnuise. Dar tu, în minte, îți poți face tot felul de scenarii care te scurg de energie. Devii furioasă. Așa devin și copiii când li se pare că frații sunt mai presus decât ei.

Ce va face un copil care va simți gelozie? Va atrage atenția în orice mod. Va spune că vrea să plece fratele sau sora, va plânge mult, va face lucruri rele, zgomot, va țipa, va avea mai multe tantrumuri sau chiar va lovi. Uneori se poate „transforma” din nou în bebeluș, în speranța că va primi și el același tip de atenție.

În mintea lui se vor da lupte grele. Va simți că dacă mama nu e lângă el, nu e protejat și că dacă părinții mai iubesc pe cineva, dragostea pentru el scade. Ideea de pierdere îl agită, îl face să își schimbe comportamentul. Și acestea nu sunt singurele motive care atrag gelozia.

E important să înțelegem cauza reacțiilor copiilor noștri, pentru a-i putea ajuta să treacă peste. Gelozia nu dispare peste noapte, e un proces dificil și lung și care necesită răbdare extraordinară. Dacă nu o gestionăm corect, poate fi „îngropată”, iar în interior să creeze și mai multă suferință și frustrare.

Dacă reușim să îi ajutăm pe cei mici să înțeleagă această emoție și să o gestioneze cât mai bine, relația fraternă are șanse să fie tot mai bună, să evolueze. Gelozia poate dispărea la un moment dat, depinde de copii și de cum decurg lucrurile. Însă poate apărea din nou, dacă sentimentele de frică, furie, neîncredere reapar.

Cum reacționăm noi, părinții, în general?

Am și eu doi copii și știu cât de greu e să mă mențin echilibrată și să nu ridic tonul. Îl cicălesc uneori pe fiul meu cu întrebări de genul: „ce ți-a făcut de ai lovit-o?, „de ce ai făcut asta?” deși știu că nu îl ajut cu nimic. Impulsul de moment asta mă face să zic. Mă enervează că, deși i-am zis de atâtea ori să nu lovească, continuă să o facă. Asta mă frustrează la maxim. Însă el reacționează tot la impuls, ca și mine. Oare dintre noi doi, nu eu ar trebui să fiu cea care se stăpânește și să încerc să fac lucrurile mai bine?

O să spui și tu că nu ai cum să te păstrezi zen mereu și sunt de acord cu asta. Suntem oameni care au deja niște valori bine fixate în minte și reacționăm cum ne dictează ele, dar putem să ne și modelăm. E bine să ne gândim la cauze și la motivul reacțiilor copiilor. Ceea ce ni se întâmpla și nouă și lor are legătură cu cortexul prefrontal care preia controlul atunci când simte prea multe emoții.

Cum ar fi bine să reacționăm?

În general, ca să scăpăm de obiceiuri proaste, avem nevoie să găsim obiceiuri bune pe care să le punem în loc. Nu e prima oară când vă spun asta. Avem nevoie să înțelegem că există lucruri care ajută, dar că nu se va schimba situația de pe-o zi pe alta.

Noi, în loc să ne gândim la soluții mai bune, să ne mobilizăm să schimbăm comportamentul defectuos (schimbările pornesc mereu în primul rând de la noi), cicălim copilul pentru că pur și simplu nu știm să facem altceva sau nu ne-am antrenat să facem altceva.

E important să conștientizăm că cicăleala nu ajută, iar pedepsele sau țipatul nici atât. Ce putem face este să nu mai căutam vinovatul într-o ceartă (de-a copiilor) și să privim în culisele creierului lor.

Copilul nu are nicio vină. Este și el o victimă a propriilor emoții. Doar reacționează la un impuls de frică, de furie și frustrare. Dacă e o situație care nu implică un pericol, chiar și atunci când e vorba de lovitul unui copil mai mic, am putea să încercăm să îi intelegem ieșirea și să empatizăm mai întâi. Îi vom arăta în primul rând iubire necondiționată și va fi mult mai dispus să asculte de ce nu ne dorim acest comportament.

Cu cât trece timpul, cu atât învață să se iubească

Fiul meu își lovește uneori sora, chiar și din senin. Știe că loviturile dor, dar, chiar și așa, o face. Am observat că nu e mereu capabil să anticipeze rezultatele faptelor sale. Doar vrea să îi facă ceva minor, fără să realizeze că se pot întâmpla și altele.

Când Ioana era bebeluș, îmi era extrem de greu să accept ideea de lovit. Ea nu se putea apăra, el scotea fum pe nări toată ziua. Îmi era extrem de greu și țin minte că nu simțeam că pot gestiona situația în vreun fel. Știam că gelozia e de vină, încercam să găsesc soluții și nu vedeam niciun rezultat. De fapt, a fost nevoie ca pe lângă soluțiile mele (atenția, iubirea, validarea sentimentelor etc), să am și răbdare, să treacă timpul.

A fost nevoie să vadă, în timp, că încă sunt aici pentru el. A avut nevoie să învețe și el să o iubească și să se învețe cu prezența ei în casă. A avut nevoie să înțeleagă că iubirea nu se termină și că cea pentru el e separată de cea pentru ea. Discuțiile pe acest subiect au, încă, impact pozitiv foarte mare la noi în familie. Iar noi, am avut nevoie să realizăm cât de mult contează să nu ținem partea cuiva.

Ioana a mai crescut și se joacă mai mult cu el, iar dacă se ceartă, poate riposta. Uneori mă fac că nu văd lucruri, îi las să își rezolve problemele. Nu vreau să țin partea nimănui, iar ăsta e un lucru care necesită antrenament. De fapt asta e cheia succesului, să mă gândesc mereu când deschid gura, că nu sunt de partea nimănui.

Când ei se ceartă și eu vin să întreb cine a început sau care e vinovat și să iau măsuri, de fapt fac diferență și adâncesc mai mult problema. Unul se va simți favorizat, celălalt neiubit. Practic, creez cu știință o competiție între ei care nu e necesară. Comparațiile, etichetele, sunt de asemeni de evitat în cazul copiilor in general și cu atât mai mult în cazul geloziei.

Ce m-a ajutat pe mine să găsesc calea?

Toate sfaturile din cartea „Rivalitatea dintre frați” eu le consider prețioase. Cred că această carte m-a învățat să comunic mai bine cu copiii mei, să pot să selectez momentele în care chiar e nevoie să intervin și cum să le vorbesc ca să nu țin partea nimănui. Vă recomand să o citiți, mai ales dacă aveți copii mai mari care se ceartă și simțiți că gelozia dintre frați va fi eternă.

Eu nu reușesc mereu să le vorbesc în așa fel încât să nu mai existe conflicte, nu sunt atât de antrenată încât să fac totul ca la carte, cum mi-aș dori, însă îmbunătățirile sunt enorme. Ceea ce cred că mă ajută este faptul că îmi petrec timp cu copiii și pot să observ foarte mult reacțiile lor. Știu mai bine unde să caut cauzele.

Edy lovește în general când vrea să facă ceva și este amânat, sau dacă simte că nu primește suficientă atenție. Am învățat să îi anticipez emoțiile și știu că va mai crește și îi va fi tot mai ușor să se stăpânească. Deja observ evoluția, iar asta înseamnă că lucrurile merg înspre bine.

A trebuit să aștept un an și ceva să imi dau seama că nu e degeaba tot ce am realizat până acum. Răbdarea e, cu adevărat, de aur. În plus, cred că relația și gelozia dintre frați îi ajută pe viitor să lege relații de tot felul. Învață autocontrolul și să reacționeze, iar asta mă bucură, chiar dacă e un efort mare pentru mine să aștept să treacă aceste momente.

În încheiere aș vrea să dau un sfat părinților care se confruntă cu gelozia dintre frați: Iubiți-i și acceptați-le și aceste emoții. E greu, dar posibil!

Dacă îți place să citești articolele mele și vrei să fii la curent cu tot ce postez, mă poți urmări pe pagina de Facebook.

Facebook Comments
Ce înseamnă să educăm copiii cu blândețe?

No comments

Lasă un răspuns