Am citit de curând cartea „Nu există copii răi” de Janet Lansbury și nu mă pot abține să nu vă scriu câteva rânduri despre ea. Mi-o doream de mult timp, dar mereu comandam altceva. De data asta, însă, am reușit să o am (împrumutată, dar cred că o și cumpăr) și mă bucur nespus de mult că am citit-o.

După cum știți deja, eu am doi copii. La 4 ani jumătate, fiul meu are niște momente în care parcă vrea să îmi facă în ciudă, în care mă sfidează, în care se face că nu mă aude când îl rog ceva. Uneori e furios, ar vrea să mă lovească, uneori e gelos sau are tot felul de emoții și nu se comportă cum mi-aș dori eu. Țipă, își necăjește sora, încearcă să atragă atenția asupra lui în diferite moduri.

La 2 ani și 2 luni, Ioana se enervează foarte repede și nu se sfiește să îmi arate asta. Vorbește destul încât să o înțeleg, însă când emoțiile năvălesc, uită să îmi vorbească. Reacționează cu ce are mai la îndemână, adică prin plâns, țipat etc. Asta se întâmplă chiar și în cazul fiului cel mare câteodată și de multe ori mă întrebam cât de normal e să fie așa sau care e limita dintre normal și anormal.

Părerea mea despre cartea „Nu există copii răi” de Janet Lansbury

Citind această carte, am avut senzația că cineva m-a înțeles, m-a îmbrățișat și m-a bătut pe umăr spunându-mi că o să treacă. M-a asigurat că toate acestea fac parte din etapele dezvoltării copiilor și că o să vină vremuri mai bune. Mi-a mai spus și câteva secrete care să mă ajute să ies mai ușor din situație sau cel puțin să nu mai pun atât la suflet.

De fapt nu e nimeni care zice ce urmează și nici care are îmbrățișări de dat, însă sunt explicate foarte bine mecanismele din spatele comportamentelor care îi stresează cel mai des pe părinți. Atunci când știi logica, e mult mai ușor să accepți ce se întâmplă.

Pe mine, plânsul Ioanei mă scurge de puteri de multe ori. Da, aș prefera și eu să fiu încuiată într-o mașină cu alarma pornită în loc să văd că s-a supărat din nou. Ea plânge tare, cu o forță pe care nu am auzit-o la primul copil și asta uneori mă panichează, mă agită foarte tare, mai ales că sunt momente când se supără din absolut orice.

Încerc mereu să rămân pe linia de plutire și să înțeleg că plânsul ei nu e greșit, dar de multe ori îmi doresc să se oprească mai repede. Știu că nu sunt singura care simte asta și, citind această carte, încerc să văd lucrurile din alt unghi. Când plânge, îmi propun să mă gândesc la ceea ce am citit, să îmi pot canaliza mai bine energia către ce am de făcut, nu către ceea ce aș vrea să fie.

Există copii răi?

Eu știu că nu există copii răi și observ și la ai mei că fiecare moment dificil are o cauză. De obicei caut soluții, încerc să îi înțeleg și să accept că e normal cum reacționează, dar uneori mă întreb dacă nu greșesc, dacă aș putea face mai bine de atât.

„Nu există copii răi” de Janet Lansbury e o carte ușor de citit, cu un limbaj simplu, foarte clar și exact pe sufletul meu. E o carte care transmite faptul că cei mici nu sunt împotriva noastră. Ei ne iubesc enorm și vor să fie ajutați și să se asigure de iubirea necondiționată.

E o carte cu exemple, care ne arată că de multe ori nu impunem limite suficiente pentru că ne-am putea simți vinovați sau ne e frică de reacția copiilor. Ne temem să nu se simtă ei neiubiți pentru că nu îi lăsăm să facă cum doresc. E o carte care ne spune că există anumite perioade în dezvoltarea copiilor în care ei au comportamente impulsive și iraționale în care trebuie să ne opună rezistență ca să își testeze „puterea”.

Mereu ne întrebăm ce să facem în astfel de situații, iar această carte are răspunsul: să nu ne împotrivim exprimării emoțiilor. Cum să facem asta nu pot să explic eu aici, însă vă recomand să citiți și voi această carte.

Există un capitol mic și despre venirea pe lume a unui alt copil în familie, eveniment care zguduie în general emoțiile copilului mai mare. Există și aici sfaturi prin care putem empatiza mai bine, în așa fel încât cel mare să se simtă în continuare iubit și acceptat.

Furia noastră, a părinților

Uneori rugăm copilul cu calm să facă ceva. El nu face, pentru că nu are capacitatea de a se supune din respect pentru noi. Asta ne frustrează și ne face să insistăm, până când ajungem la un schimb de replici sau chiar la ridicat vocea etc. De fapt, se pare că, dacă ajungem în acest moment, înseamnă că i-am dat copilului prea multe șanse și opțiuni.

Copiii ne dau mereu de înțeles că au nevoie să impunem limite ca să se poată simți în siguranță. Limite clare, fără a fi necesar să ridicăm vocea și care uneori se lasă cu plâns sau supărare. Altfel, ei sunt debusolați și nu se pot menține pe drumul echilibrului. Au mereu nevoie de ajutorul nostru, iar drumul nostru până la a deveni furioși trebuie să se oprească cu o limită, nu cu ridicat vocea, pedepse sau alte metode greșite.

Eu am învățat multe și de această dată și sper ca puținele informații pe care ți le-am oferit acum ți-au stârnit curiozitatea și o să vrei să afli mai multe.

Pe curând!

Dacă îți place să citești articolele meleși vrei să fii la curent cu ceea ce postez, mă poți urmări pe pagina de Facebook.