Parenting

Îți pierzi răbdarea cu copiii? Iată câteva tehnici care poate te vor ajuta și pe tine să lupți cu emoțiile

răbdarea cu copiii

E greu. E al naibii de greu să suporți lucruri pe care, când erai copil, tu nu le-ai făcut în fața părinților tăi. Nu băteai din picioare și nici nu comentai când ți se spunea că nu e voie să faci ceva. Nu făceai mofturi la haine, nu te aruncai pe jos când nu îți cumpărau păpușa dorită. Acum nu înțelegi de ce la tine lucrurile merg atât de prost și… câteodată îți pierzi răbdarea cu copiii, nu-i așa?

Și eu am fost de multe ori pusă în această situație. Deși am citit zeci de cărți și teoria o știu bine, mi-a fost foarte greu să nu ridic vocea, să nu mă enervez sau să nu îmi cicălesc copiii. I-am văzut lovind, scuipând, aruncându-se pe jos, urlând, vorbind urât, mințind sau în cine știe ce alte ipostaze. De multe ori nu am știut cum să procedez. Cel mare are abia 4 ani jumătate. Încă nu a atins apogeul, e abia la început. De sora mai mică nici nu mai vorbim.

Mulți spun că noi făceam lucrurile diferit când eram mici, din respect pentru părinți. Eu nu cred că respectul se manifestă așa la vârste mici. Cred că ne era frică… Frică de bătaie, de pedepse, de gura lumii, de orice. Am trăit cu ideea că e rușine să facem lucruri, că părinții au mereu dreptate, că nu e bine să cerem mai mult pentru că ne știam locul și limita. Ne simțeam inferiori, mici, nesemnificativi, fără putere de decizie.

Copiii noștri nu simt asta. Ei au primit șansa să spună ce simt, iar atunci când nici ei nu au știut ce simt, au putut reacționa cumva. Au putut să ne arate că sunt supărați, nervoși, furioși, chiar dacă asta a însemnat să apară și un „spectacol”.

Astăzi vreau să îți povestesc despre câteva tehnici pe care le folosesc eu și care sper că te vor ajuta și pe tine să nu îți mai pierzi răbdarea cu copiii sau măcar să îți gestionezi emoțiile mai bine. Dar înainte de asta aș vrea să te întreb un lucru: dacă tu, ca părinte, nu reușești să îți menții echilibrul emoțional în fața copilului tău și la cel mai mic nerv te dezlănțui, de ce ai avea pretenția de la el să se comporte mai bine, atâta timp cât modelul său în viață ești chiar tu? Mi-aș dori să îți dai un răspuns la această întrebare dacă poți. Sunt curioasă ce ți-ai spune.

Reacțiile noastre depind de autocontrol

Uneori mă gândesc la reacțiile mele. După fiecare situație pe care o întâmpin, încerc să îmi dau seama ce mi-a declanșat nervii ca să pot reacționa mai bine următoarea dată. E o tehnică bună de a exersa soluții concrete în anumite situații.

Să luăm un exemplu: eu îi spun copilului să nu plece cu mâinile murdare de ciocolată în altă cameră, pentru că poate murdări canapeaua. Îl rog să se șteargă pe mâini, dar el fuge fix acolo și murdărește. Cum mă simt eu atunci? Mă simt luată peste picior, simt că face acest lucru cu ciudă, să mă chinuie, să îmi dea treabă. Îmi dă planurile peste cap. Îmi dă treabă, chiar când sunt obosită, epuizată chiar și am nevoie de o zi linistită. Asta mă înfurie.

Ce îmi vine să fac? Să strig la el, să mă năpustesc asupra lui și să îl zgâlțâi puțin, să își dea seama că m-a supărat, ca data viitoare să nu mai facă. Îmi vine să țip, să trântesc o ușă, să dramatizez ca să vadă cât de nervoasă sunt, să îi dau o lecție. Aș vrea, probabil, să mă razbun pe el pe moment, să îi iau ceva care îi place, ca să sufere și să vadă cum e. Dar oare el ce ar învața din reacțiile mele?

Suferința nu ne învață. Ba chiar au existat studii care arată că suferința scade capacitățile de învățare. Dacă aș începe să fac exact ce îmi vine, copilul nu ar rămâne decât cu spaima. Nu ar înțelege ce a greșit și ce putea face diferit. Nu va ști de ce am reacționat așa și nici ce soluții sunt. În plus, va face și el ca mine curând. Va înțelege că e normal să facă asta când e furios. Probabil că de asta reacționăm și noi așa. Asta am învățat când eram mici.

Gândește-te cum reacționau ai tăi la furie. Te regăsești în reacțiile lor?

Eu sunt acum adult și îmi doresc să schimb lucruri, ca să predau lecțiile un pic diferit. Pot cerne în filtrul minții ce m-a înfuriat si pot să mă întreb ce puteam face diferit. Găsind soluții blânde, următoarea dată voi putea fi mult mai pregătită să îmi păstrez calmul.

Eu cred că e o cale lungă de la nervi la o reacție dură ca vorbitul urât sau bătaia. Cred că mulți trec de barieră și ajung acolo, apoi încep regretele. Mi-aș dori, dacă ești în această situație, să îți propui să rămâi doar la nervi, să faci în așa fel încât să nu lași emoțiile să te controleze ci să încerci să preiei tu controlul.

Reacțiile noastre depind de acest autocontrol, iar asta e o chestiune pe care trebuie să o antrenăm. La fel au nevoie să facă și copiii. Cu cât îi ajutăm mai bine atunci când se află într-o emoție puternică, cu atât vor reacționa mai bine pe măsură ce vor crește.

Fapta este consumată…

Aceasta este a doua tehnică pe care vreau să ți-o prezint. Referitor la exemplul de mai sus, o să îți spun ce fac. Eu mi-am promis că nu o să-mi lovesc copiii, așa că atunci când sunt la un punct în care stau să explodez, mă gândesc că dacă nu sunt calmă, prelungesc momentul, în defavoarea mea. Copiii reacționează și ei urât dacă sunt luați pe sus, așa că strâng din dinți, vizualizez că m-aș napusti peste ei, dar îmi opresc gândul acela. Mă gândesc că fapta e consumată, că e important să caut cea mai bună cale de a-i învăța pe copii lucruri bune, ca să nu se mai repete pe viitor.

Canapeaua oricum e murdară, chiar dacă țip, chiar dacă nu. Sunt supărată, însă am învățat, în timp, că reacțiile urâte atrag alte „obrăznicii” după ele. Așa că îmi dau câteva secunde în care să mă calmez și merg la copil cu gânduri pașnice. Îl rog să vină să vadă unde e pătată canapeaua. Îl întreb dacă îi place să locuim într-o casă murdară și ce soluții există ca să locuim într-o casă curată și frumoasă. Găsește soluții și mereu e încântat să șteargă unde a murdărit. Îl ajut dacă e necesar și îl învăț cum poate repara problema.

Discutând cu el, realizez că nu a făcut asta din răutate și că nu e cazul să o iau personal. Așa e vârsta și fiecare moment e o ocazie de a-i învăța pe copii lucruri bune, inclusiv că putem să ne stăpânim emoțiile la nervi. După cum spuneam, noi suntem modelul lor.

Uneori, nimic nu le convine

Se întâmplă ca seara, înainte de somn să fie obosiți copiii. Nimic nu le convine, așa că e un concert de smiorcăieli în casă. Cel mare nu vrea să se spele pe dinți. Îi zic că e alegerea lui dacă dorește să păstreze bacteriile în gură, așa că plânge mai tare. Acum vrea spălat, dar vrea cu tati. Vrea pijama, dar prima dată nu vrea pantalonii, ci bluza. Vrea poveste, dar nu să stea sprijinit pe perna aia, ci pe alta. Îl înțelegem că e obosit, îl îmbrățișăm, empatizăm, ne menținem calmul, dar la un moment dat se adună prea multe. Simțim că iese fum pe nări, deci trebuie luate măsuri.

Ce fac eu? Vorbesc o vreme pe același ton, ferm și clar fără să țip sau să zic lucruri urâte. Îl rog doar să spună clar ce vrea, fără să plângă, pentru că nu îl înțeleg. Dacă văd că e în zadar, îi spun: „te rog să îți păstrez calmul pentru că nu mai am răbdare să continui cu explicațiile. Îmi vine să ridic tonul și nu doresc să mă enervez. Nici tu nu vrei asta, nu?”. Dacă e prea nervos, caut să spun o variantă scurtă: „nu am răbdare, îmi vine să ridic tonul”. Repet asta încă de două sau trei ori fix pe același ton și îl văd că ușor cedează. Mereu funcționează. Apoi ne îmbrățișăm și mergem la somn liniștiți.

răbdarea cu copiii

Sună un prieten

Mi-am dat seama că în zilele în care e foarte vânt afară și nu putem ieși să ne facem programul normal și mai sunt și doar eu cu ei, acoperită de toate responsabilitățile, sunt mai vulnerabilă în fața nervilor. Cel mai bine îmi e atunci când las totul baltă și mă joc cu ei. Nu se enervează nimeni pentru că ne conectăm și ne concentrăm la joc. Dar uneori nu pot lăsa totul baltă și orice „mamiiii”, orice smiorcăială sau conflict între copii devine enervant.

Atunci am nevoie de o pauză, de eu cu mine pentru a-mi recăpăta răbdarea cu copiii. Am nevoie de 5 minute singură, dar pentru că sunt doi și au și nevoie să fie supravegheați, mi-e cam greu să mă detașez 100%. Cel mai bine îmi face să vorbesc la telefon cu cineva, să îmi plece gândul de la nervii de mai devreme. După 5 minute sunt alt om.

Relația dintre frați

Eu mi-am dorit mereu să văd o relație foarte strânsă între copiii mei. Cred că aveam așteptări mari. Credeam că dacă l-am pregătit din timp pe cel mare, va fi grozav. Ei bine, a fost un mare șoc să îi văd lovindu-se sau plângând unul din cauza celuilalt. Probabil că având alte așteptări mi-a fost greu să accept, să găsesc soluții bune. Mă enervam mereu când îi vedeam în conflict. De fapt încă fac asta. Cred că ăsta e, încă, cel mai enervant lucru pentru mine, să îi văd certându-se.

Uneori îi las în pace, uneori îi duc pe fiecare în camera lui, uneori intervin și le arăt ce pot face ca să se înțeleagă cu jucăriile sau cu mâncarea. Le repet des că nu e o întrecere. Sunt emoții multe atât pentru ei cât și pentru mine și reacția mea are legătură și cu felul în care mă simt eu atunci când se întâmplă.

Știu că e normal să aibă conflicte și că oricum e mai bine decât era în primii 2 ani, însă uneori sunt arbitru. Încerc să îi ajut să găsească soluții ca să se înțeleagă. Mă concentrez să fiu imparțială, pentru că ăsta e secretul unei relații bune între ei, așa că uit de nervii mei și mă concentrez la ai lor. Mă simt bine când văd că au gasit soluția și continuă joaca frumos… până următoarea dată…

Timp de aur pentru a ajunge la răbdarea cu copiii

Uneori ne simțim exact ca o bombă care stă să facă BUUUMMM. Simțim acea presiune care ne cuprinde. Ne vine să facem acel ceva pe care l-am regreta după. Dnuar nici atunci nu cred că acționăm fără creier, chiar dacă amigdala preia controlul emoțiilor. Știu că eu, atunci când sunt în acel moment, am o secundă timp în care să îmi pregătesc următoarea mișcare. E ca o luptă în care pot alege să mă retrag sau să scot sabia. Acela e un moment cheie, e timpul de aur pe care e necesar să îl controlez.

Ceea ce mă ajută este conștiința, faptul că mi-am propus și că sunt hotărâtă 100% că nu vreau să ajung la lovit. Sunt convinsă că, deși e mai greu să obțin pe moment cooperarea cu metodele blânde de parenting, pe termen lung eficiența este incomparabilă.

Informațiile din cărți și din alte surse

Am citit și citesc în continuare. Pentru mine în primul rând, pentru că am nevoie să rămân pe o linie clară. Cărțile de parenting mă ajută să fiu mai calmă și mai sigură pe mine, să învăț despre ce pot pune în loc atunci când altă reacție ar fi nepotrivită. Tot cărțile mă ajută să înțeleg mecanisme, să caut soluții mai bune, să am încredere că tehnicile funcționează și să am răbdare pentru că un copil bine format se vede abia la vârstă mult mai mare.

Citește! Orice informație nouă te va ajuta să îți faci păreri, să cauți logica, să cercetezi mai bine și să vrei să devii mai bună pentru copilul tău. Asta te va ajuta nu doar să îi oferi o educație frumoasă, dar și să fii mai calmă și mai relaxată. Adu-ți aminte cât de mult îl iubești chiar și când emoțiile te depășesc!

Aș vrea să mai știi că oameni suntem cu toți și că nervii și frustrările și toate emoțiile noastre sunt normale. Important este să nu trecem acea barieră, să ne oprim înainte de a ridica mâna. Toți devenim niște dragoni care scot flăcări, important e să nu dăm foc la nimic din jur, mai ales propriului copil.

Aș vrea să mai știi că, atunci când copilul bate din picioare, când te lovește, când simți că pierzi „controlul de părinte”, nu e din cauză că nu te respectă. Ține-l de mâini dacă încearcă să lovească și spune-i că nu îi permiți asta, însă lăsă-l să își manifeste altcumva furia. Lăsă-l să bată din picioare, să muște o pernă, să țipe, să sară în sus sau să se lase pe genunchi dacă asta vrea. Arată-i tu ce să facă sau oferă-i brațele tale deschise și iubirea necondiționată. Plânsul e bun, furia e bună, important e cum ne folosim de ele.

Pe curând!

Dacă îți place să citești articolele mele și vrei să fii la curent cu ceea ce postez, mă poți urmări pe pagina de Facebook.

Facebook Comments
"Nu există copii răi" de Janet Lansbury - recenzie

No comments

Lasă un răspuns