Când vezi un copil micuț că își lovește părinții, că scuipă sau aruncă lucruri, la ce te gândești? Că este obraznic? Că așa a văzut acasă? Că a fost prea alintat? Sau poate ai pățit să fii tu părintele acela… Atunci, probabil ai simțit că tot parentingul tău s-a dus, că nu l-ai educat bine, că nu te respectă și că nimic nu merge bine.

Eu așa am simțit… pentru că da, și mie mi s-a întâmplat. Cu timpul mi-am dat seama că nu sunt un părinte chiar atât de rău pe cât mă consideram. Am încercat să nu iau aceste gesturi ca fiind personale și m-am concentrat pe motivele din spatele reacțiilor. Despre toate acestea am decis să vă scriu astăzi. Poate veți învăța din experiența noastră.

Copilul meu nu e obraznic.

A fost de mic cooperant și înțelegător și mereu mă lăudam cu relația noastră minunată. Cu cât a crescut, a învățat să împingă și limitele, să pună presiune pe noi, iar asta uneori a fost greu. Venirea pe lume a surorii a fost un punct culminant. Acest lucru l-a schimbat mult. A descoperit emoții puternice care l-au făcut să reacționeze. Așa a început să lovească…

Și-a lovit sora când ea era de numai două luni. A fost un șoc pentru mine și nu înțelegeam de ce face asta și unde e cooperarea frumoasă de până atunci. Am realizat mult mai târziu că așa își exprima emoțiile. Lovea uneori și copiii pe stradă și pentru mine era frustrant. Frica și furia erau emoțiile care îl duceau la acest gest. Frică, atunci când nu simțea că primește atenție suficientă sau când simțea un copil străin prin preajmă. Degeaba îi explicam că nu îi face nimeni nimic, în preajma copiilor se speria foarte tare. Cu sora lui simțea, probabil, că pierde teren. Nu știa să se exprime altfel.

Probabil că reacția mea de: „să nu mai faci asta niciodată!”, „e mică”, „îi poți face rău” nu îl ajuta să treacă peste emoții. Avea nevoie să îl înțeleg, să îl asigur chiar atunci că iubirea mea e acolo toată. Nu mereu îmi ies cele mai bune reacții sau cuvinte. Uneori îl cicăleam, îl dădăceam și se înfuria pe mine sau pe tatăl lui. Voia să ne lovească. Cea mai bună reacție era atunci când îi prindeam mâinile și îi repetam că nu îl putem lăsa să continue. Îi ziceam că înțelegem că e furios, dar că a lovi nu e o soluție sau că poate să își exprime furia altfel.

Mă gândeam mereu la factorul declanșator a furiei și de multe ori realizam că l-am luat prea repede sau nu i-am respectat alegerile sau părerea. Copiii au des motive plauzibile pentru care se înfurie și ar fi bine să căutăm cauza. Îmi ceream scuze de la el. Chiar și dacă ridicam vocea îi ziceam că eu nu am reacționat bine, că puteam face altfel și vorbeam despre ce am fi putut face diferit fiecare dintre noi.

Cred că discuțiile acestea cu copiii sunt foarte importante. Unii părinți mai orgolioși nu concep să facă așa ceva deoarece consideră că își arată slăbiciunea în fața copilului. Mie mi se pare că acest tip de discuție sinceră (și care se întâmplă rar, nu zi de zi) ne conectează la maxim cu copiii și ajută foarte mult relația în viitor.

Atunci când copilul lovește, are trăiri foarte intense.

Mi-a fost greu să înțeleg cât de multe sentimente stăteau în fiul meu și cât de greu îi era să reacționeze altfel. Uneori mă lăsam umbrită de fapta în sine și uitam să reacționez cum mi-aș fi dorit. Uneori îi spuneam că înțeleg că e furios și că îmi doresc să caute variante care să nu mă rănească. A renunțat la lovit și a înlocuit reacția cu… scuipatul.

Noi, adulții, ne simțim foarte rău când vedem că cineva scuipă. E un gest extrem de urât și îl asociem cu o foarte mare lipsă de respect. Noi, când suntem furioși țipăm, ne certăm, dar copiii, mai ales cei care nu își exprimă suficient de bine trăirile, o fac prin gesturi. Scuipatul e unul dintre gesturi. La fel și aruncatul lucrurilor, trântirea ușilor etc. Nu are treabă nici cu iubirea, nici cu respectul la vârstă mică.

Ce facem când apar emoțiile de nestăpânit la copii?

Fiul meu a mai crescut și abia acum îmi dau seama că, dacă aș putea da timpul înapoi, aș putea reacționa mai bine. Am învățat din toată experiența și cred că acum îl înțeleg mult mai bine. Nu mai este atât de frustrant să îi văd reacțiile. El este introvert așa că de multe ori întrebările de genul „cum te-ai simțit” nu mă ajutau la nimic, așa că uneori îi desenam fețe de tot felul (cu emoțiile) și îl întrebam cum e el în anumite momente.

Lovitul trebuie limitat prin cuvinte: „nu te pot lăsa să lovești” dar și prin gesturi: putem ține copilul fără să îi facem rău. Chiar și așa, putem empatiza, putem să le dăm variante pe care să le pună în loc (când ești furios poți lovi o pernă). Cu scuipatul putem da variante, dar nu îl putem limita foarte mult, așa că îi putem spune că ne deranjează foarte mult și din această cauză alegem să plecăm dacă continuă. De obicei copiii nu vor ca părintele să plece așa că renunță.

Majoritatea lucrurilor pe care le facem au consecințe. La fel și aruncatul lucrurilor. Copilul poate răni, lovi, așa că e important să învățăm să intuim ce urmează și să oprim gestul spunând: „înțeleg că ești furios dar nu te pot lăsa să faci asta. Poți lovi, strica etc”. Dacă nu, probabil va învăța singur că unele se strică atunci când sunt trântite.

Educația cu blândețe nu se face de pe o zi pe alta și nici copilul nu se schimbă de azi pe mâine. Probabil ne trebuie ani ca să predăm lecții despre emoții și rezultatele se văd extrem de greu. Nu te pot minți și o să îți spun că e o etapă foarte dificilă, însă cu răbdare, calm și perseverență se ajunge într-un punct în care e bine și din care vezi diferența. Un copil care lovește nu e rău, nu e obraznic. E doar un copil care are nevoie de și mai multă iubire, care are nevoie de înțelegere dar și să învețe că există alternative mult mai bune.

E important să comunicăm și să îi predăm celui mic lecții de inteligență emoțională pentru că, făcând asta, îl vom putea modela într-un mod frumos, iar gesturile care ne supără vor înceta să apară.

Copilul tău lovește? Scuipă?

Dacă îți place să citești articolele mele și vrei să fii la curent cu ceea ce postez, mă poți urmări pe pagina de Facebook.