În ultimele luni au avut loc multe schimbări la noi în familie. Mă refer la lucruri importante, pe termen lung, care au deschis alte etape noi din viață. Una dintre aceste schimbări a fost și faptul că Ioana a renunțat la pampers. M-am gândit să vă povestesc despre experiență pentru că știu că e un subiect care îi macină pe părinți, o etapă lungă și uneori frustrantă.

Noi aveam deja un pic de experiență de la primul copil și știam că insistențele nu sunt bune. Adică cicăleala a fost una dintre marile greșeli pe care le-am făcut când primul copil a renunțat la scutece. De această dată am considerat că e mai bine ca antrenamentul să vină de la sine și probabil de aceea Ioana a renunțat la pampers mai ușor. Mai repede nu, amândoi au renunțat cam la aceeași vârstă.

Noi nu i-am arătat olița până după vârsta de 2 ani. Am avut răbdare, nu voiam să ne frustreze faptul că nu renunță repede. Fratele ei nu acceptase anterior oliță, așa că ne gândeam că se va lua după el și va folosi din prima reductorul. În plus, am zis și că va alege ea momentul în care va dori să facă la fel ca cei mai mari și, ce e drept, cam așa s-a întâmplat. A găsit odată olița și mă întreba pentru ce e. După ce i-am povestit, i-am lăsat-o la îndemână și uneori cerea să stea pe ea. Nu îi ziceam eu să meargă să facă.

Majoritatea părinților folosesc anotimpul vara pentru a-i ajuta pe copii să își antreneze sfincterele.

Am profitat și noi de sezonul cald. O îmbrăcam des pe Ioana în rochiță, fără nimic pe dedesubt, atunci când stătea prin curte. Am început să observ că își dă seama când îi vine să facă pipi. Apoi am început să o lăsam și prin casă fără scutece și anunța când voia la oliță.

Dacă avea pampers nu anunța că vrea la oliță, însă dacă nu avea, mereu ne anunța. De aceea, pe la vârsta de 2 ani și 7 luni credeam că e momentul să facem pasul cel mare, adică să scoatem scutecul de tot. I-am arătat chiloțeii pe care îi poate purta în locul scutecului, însă ne-am lovit de un mare „NU”.  Ioana nu avea de gând să meargă în oraș cu chiloței de fetiță mare. Am acceptat refuzul și am sperat să vină și vremea cu DA.

Când a venit prima zi de grădiniță ea purta scutece. Nu m-am stresat din cauza asta și nici nu am încercat să o duc acolo. Ea era înscrisă din semestrul 2, când împlinea 3 ani, iar doamna directoare spusese că o pot aduce mai devreme dacă renunță la scutece. Eu mă bazam pe faptul că îl va vedea pe Eduard că rămâne acolo și că va vrea și ea și nu am impus momentul când să fie pregătită. I-am arătat grupa, colegele și i-am povestit că fetițele de la grădiniță sunt mari, fac la oliță și poartă chiloței. Am zis că va fi ca o acomodare treptată.

Îi aminteam uneori că a crescut și că e timpul pentru a renunța la pampers, dar când vedeam că refuzul e ferm, nu insistam. Am cumpărat chiloței cu Minnie Mouse și am lăsat la îndemână și olița portabilă cu care să se obișnuiască. La un moment dat am convins-o să poarte chiloțeii de fetiță mare în oraș. A fost un mare succes. A văzut că se descurcă și a fost mândră de ea, așa că a vrut să repete performanța. Olița portabilă a fost de un real ajutor atunci pentru că era familiarizată cu ea și putea cere să facă oriunde.

Încă i-am pus pampers următoarele nopți ca să văd cum se descurcă, până când am terminat punga. O anunțam că mai avem câteva perechi, ca mai avem 3, 2, 1 și apoi gata. A avut apoi câteva accidente noaptea, nu consecutive, dar s-a reglat repede. I-am zis mereu că se mai întâmplă, că e totul ok și uite așa a renunțat la pampers de mai bine de o lună…

Nu am rămas cu ideea că  renunțarea la pampers a fost o experiență frustrantă.

Ne-a ajutat mult faptul că avem pe toate paturile din casă protecții de saltea impermeabile. Le-am cumpărat de mult și ne-au ferit de multe momente de frustrare. Salteaua a rămas uscată orice s-a întâmplat, așa că nu m-a deranjat când a udat patul noaptea. S-a rezolvat ușor mereu.

Am avut răbdare multă, nu am insistat, de aceea trecerea a fost făcută pe o perioadă destul de lungă. Consider că e bine să se întâmple astfel, pentru că niciun obicei nu poate dispărea peste noapte. Toate trebuie exersate.

După experiențele cu ambii copii consider că la vârsta de 2 ani jumătate copiii înțeleg destul de bine ce li se cere și că e ușor să îi îndrumăm spre schimbări cu calm și răbdare. E o vârstă la care ei învață lucruri multe, trec spre etape noi, iar dacă sprijinul lipsește, totul se îngreunează.

Vă încurajez să aveți răbdare și mult calm!

Dacă îți place să citești articolele mele și vrei să fii la curent cu ceea ce postez, mă poți urmări pe pagina de Facebook.